Iordachi al Lupului - de Vasile Alecsandri

8.0/10 - 145 de voturi
Iordachi al Lupului

Jos, pe apa Prutului,

În ţinutul Huşi-ului

La casele Lupului

Mers-a ura Domnului!

Mers-a ura şi lovit-a,

Pe Iordache prăpădit-a!

El cu Domnul se-nvrăjbea

Şi călare pribegea

Pe drumul Bugeacului,

Scăparea pribeagului,

Şi cu bine el sosea,

Adăpost el îşi găsea

La saraiul Hanului,

Cumnatul sultanului.

Frunză verde măcieş,

Mare groază-i sus, la Ieşi,

De Iordache c-a să vie

Să aducă grea urgie

De tătari cumpliţi grămadă

Să le dea ţara-n pradă!

Boierii se adunară

De la târg şi de la ţară

Şi trei zile se vorbiră,

Trei zile se sfătuiră

Lui Iordache, să-l înşele,

Trimiţându-i măgulele

Ş-un poclon de zece pungi,

Patru şaluri tot în dungi,

Două scurte, două lungi.

Ş-un fugar frumos, domnesc,

De soi bun, moldovenesc,

Şi o carte mare-nchisă

Ca de la Domnie scrisă,

O hârtie-nşelătoare,

Poftitoare, rugătoare,

Ca să vie Iordache-acasă

La Maria cea frumoasă.

Iar de-i trebuie domnie,

I-o dă Vodă cu frăţie,

Între ei pace să fie!

Iordăchel se-nveselea,

Iară hanul îi grăia:

„Zece zile mai aşteaptă

Ca să ai tu parte dreaptă,

Căci am scris la-mpărăţie

Pentru-un firman de domnie,

Ori de nu, ia-ţi oastea mea

Şi cu dânsa fă ce-i vrea.”

„Ba, eu oastea n-oi lua,

Că ţara m-a blestema.

Cine-aduce oaste-n ţară

Sub blestemul ţării piară!”

Astfel dac-a cuvântat,

Cu hanul s-a sărutat

Şi spre ţară a plecat

Cu Marin şi cu Ciocan,

Cu Lisandru cel bălan,

Şi cu Zaria, bun viteaz

Ce-i cam negru pe obraz.

Toţi cu inimile drepte,

Slugi viteze şi-nţelepte;

Oameni buni şi credincioşi

Ce-s la masă ruşinoşi,

Dar la luptă hărţăgoşi!

II

Vinerea spre sâmbăta,

El Măricăi s-arăta

Şi cu drag o săruta

Mulţumind lui Dumnezeu

C-a sosit la locul său…

Dar în lume cine ştie

Azi şi mâini ce-o să mai fie!

Iată-un grec, unul Zoilă,

Om de vrajbă şi de silă,

Un trimis de la domnie,

(Negre zilele să-i fie!)

Olăceşte se ducea

Şi la domn ştire făcea

C-a sosit Iordache-acasă

La Maria cea frumoasă!

Frunză verde alunică,

Grea pulbere se ridică

De la Ieşi înspre Mileşti,

Iar printr-însa ce zăreşti?

Arnăuţi cu şuşanele,

Cu argint pe la oţele.

Lefegii şi darabani

Cu-ai lor mândri căpitani.

Iordăchele, te fereşte,

Cursă rea ţi se găteşte!

Cei ce vin călări la tine

Nu vin ca să se închine,

Ci vin cu porunci domneşti

Şi cu gânduri duşmăneşti.

Frunză verde porumbică!

Drăgălaşa de Marică

Pe Iordache mi-l trezea

Şi din gură aşa-i grăia:

„Hai, frate, la biserică

De sfânta Duminică,

Că de când ai pribegit

Sufletul nu ţi-ai grijit!”

Iordăchel se întindea

Şi cu lene răspundea:

„Mergi, Marico, dumneata,

Că eu nu mă pot scula,

Drumul lung m-a obosit,

Calul greu m-a ostenit!”

Iată, mări, cum vorbea

Că fereastra se izbea

Şi cădea jos la pământ

Fără suflare de vânt.

Ş-o icoană poleită

Trăsnea făr-a fi lovită.

Maria se-nspăimânta,

Iordache se întrista,

Dar pe gânduri mult nu sta,

Că Lisandru-i aducea

Carte mare şi-i zicea:

„O ceată de oameni mulţi,

Lefegii şi arnăuţi,

A sosit aici din sus

Ş-astă carte ţi-au adus

Cu poftire boierească

Să mergi la curtea domnească,

Dar ascultă-mă pe mine,

Căci ce simt eu nu-i a bine.

Tu eşti mare cât un domn,

Iar de ai minte de om,

Hai cu toţi să-ncălecăm,

Arnăuţii s-alungăm

Şi de drum să ne cătăm,

Spre Bugeac să apucăm,

Pe hanul să-l ridicăm

Şi foc Ieşului să dăm.”

Iordăchel nu-l asculta

Şi din gură cuvânta:

„Ba, m-oi duce la domnie

Că chiar domnul mă îmbie

Şi se jură că va face

Tot ce-oi vrea ca să

mă-mpace!”

III

Frunză verde de negară,

Pe cel drum în zi de vară,

Ce se vede strălucind

Şi spre Ieşi înaintând?

Un rădvan cu telegari,

Şese negri armăsari,

Şi-n rădvanul boieresc

Un luceafăr pământesc,

Cu chip dulce femeiesc.

Iar pe lângă cel rădvan,

Călare pe-un năzdrăvan,

Merge mândrul Iordăchel

Cu slugile după el:

Slugi cu inimile drepte,

Înţelepte şi deştepte,

Ce-s la masă ruşinoase,

Dar la luptă hărţăgoase.

Apoi venea după ei

Ceată de arnăuţei,

Lefegii şi darabani

Cu-ai lor mândri căpitani.

Ei la Ieşi cât ajungea,

Iordache la domn mergea,

Dar domnul cât îl vedea,

De mânie s-aprindea

Şi striga: „Jos pe covor,

Tăiaţi-i capul din zbor.”

Un călău se repezea,

Iataganu-şi netezea,

Dar Iordache-l aştepta,

O palmă voinică-i da,

Cât călăul jos pica.

Apoi el se întorcea

La Lisandru de-i zicea:

„Ţine tu sabia mea

De-mi taie capul cu ea,

Că nicicum nu m-a durea.”

Iar Lisandru, oftând greu,

Răspundea: „Stăpânul meu!

Pâinea, sarea ţi-am mâncat,

Nu mă vârî la păcat!”

Din nou vodă poruncea,

Arnăuţii se-mbrâncea,

Pe Iordache s-aruncau,

De păr lung îl apucau,

Pe covor îl întindeau

Şi din zbor capu-i tăiau.

Capul se rostogolea,

În sânge se tăvălea

Şi pe scări se cobora

Şi-n rădvan apoi sărea.

Iar Marica, vai de ea!

Capu-n braţe apuca

Şi plângând la el căta,

Şi bocind îl săruta,

Când pe frunte, când pe gură,

Când pe gât, la încrestătură.

„Alei! Doamne! striga ea,

Facă-se pe vrerea mea!

Doamna ta să văduvească,

Neamul tău să calicească,

Târgul tău întreg să ardă

Şi domnia-ţi să se piardă!”

Frunză verde siminoc,

La Ieşi arde mare foc.

Bate para prin Mileşti,

Zbor tăciunii la Lăţeşti,

Scânteile-n Bărlăneşti,

Până pe la Ciocăneşti,

Şi duc veste de-ngrozit

Că Iordache a pierit

Şi că focul a izbucnit

Din blestemul cel cumplit!