Maghiara - de Vasile Alecsandri

9.0/10 - 101 de voturi
Maghiara

Cu ce jale, ce amar

Plâng doi ochi peste hotar!

Cât se bate, cât suspină

O inimă de dor plină

Colo-n ţara cea vecină!

Mândri-s ochii ca din rai,

Dulci ca soarele din mai.

Inima e mândră iară,

Căci ea saltă ca o fiară

În sân falnic de maghiară.

De-ai fi pasăre sau vânt,

S-alergi lumea pe pământ,

Ca maghiara scumpă floare

N-ai vedea lucind la soare,

Nici în luncă, la răcoare!

Alb i-e sânul, dulce crin,

Dar hrăneşte-amar suspin!

Negri-s ochii, cu văpaie,

Dar pe faţa ei bălaie

Se topesc ca nori de ploaie,

Căci un domn român vestit

Peste munţi a năvălit

Ş-a luat cu vitejie

Multe suflete-n robie

Şi maghiari nemeşi o mie!

A plecat domnul român!

Robii după-al lor stăpân

Au ieşit plângând din ţară

Ş-a rămas trista maghiară

Cu ochi plânşi, cu jale-amară!

De trei zile plânge-acum!

De trei zile cată-n drum,

Dar nimica nu zăreşte,

Căci iubitul ce jeleşte

Pe drum nici că se iveşte!

Unde-i mândrul tău iubit?

În ce cale-i rătăcit?

Unde-i, Doamne! de nu vine

De trei zile lângă tine?

Cine-a spune unde-i, cine?

Vai! cu jale, cu amar

Plânge el peste hotar!

Ca şi tine el suspină

Cu inima de dor plină

Colo-n ţara cea vecină!

Iar de vrei tu să-l mai vezi,

Peste munţi să te repezi

Într-a Zimbrului domnie,

Unde zac mulţi în robie

Şi maghiari nemeşi o mie.

Peste codri, peste munţi,

Peste ape fără punţi,

Unde-s florile frumoase,

Unde-s fetele voioase,

Unde-s doinele duioase.

Să te duci spre răsărit,

La cel loc nebiruit

Unde-s paloşele crunte,

Unde cresc stejari la munte,

Unde nasc voinici de frunte!

Iată-n zori c-a şi plecat

Pe-un cal alb ne-ncălecat

Maghiarina, mândra fată,

În bărbat mândru schimbată

Şi cu paloş înarmată.

De-ai fi pasăre sau vânt

N-ai ajunge-o pe pământ,

Căci ca vântul ea nu zboară,

Nici ca pasărea uşoară!

Dar ca dorul ce omoară!

Şesuri, văi, norii din cer

În urmă-i departe pier.

Cine-o vede, o zăreşte

Ca o stea care luceşte

Şi-n văzduh se mistuieşte.

În codri merei pustii

Unde urlă fiare mii,

A intrat fata voinică

Şi se duce fără frică

Pe-o strâmtoare de potică.

Umbra nopţii s-a lăţit,

Groaza-n lume s-a pornit,

Vântul suflă, vâjâieşte,

Codrul urlă, clocoteşte,

Tunetul în cer vuieşte.

Dar ea-ndeamnă tot mereu

Calul ce răsuflă greu

Şi mult drum în urmă-i lasă;

Că cine doru-l apasă,

De furtuni cereşti nu-i pasă!

Iată-a sosit în ceas rău

Pe malul unui pârău,

Pârău mic şi fără nume

Ce curgea tainic în lume,

Printre flori revărsând spume.

Hai, voinice, la cel mal

(Zis-a fata către cal.)

Dar pe loc calul s-opreşte,

În pământ ochii ţinteşte

Şi cu groază sforăieşte.

Haideţi, hai cu Dumnezeu

Să găsim pe dragul meu,

Că de mult amar de vreme

După el sufletu-mi geme!

Hai, voinice, nu te teme…

Calul trist a rânchezat

Şi-n pârău năvală-a dat.

Apa-i crudă ca o fiară!

Iar pe mal din unde-afară

N-a ieşit biata maghiară!

Când luci lumina-n zori,

Zăcea trupu-i printre flori,

Lângă malul alb de spume…

Şi de-atunci pârău-n lume

Poartă-al Maghiarinei nume.