Mărioara, Florioara - de Vasile Alecsandri

I
La Moldova cea frumoasă
Viaţa-i dulce şi voioasă!
L-a Moldovei dulce soare

Creşte floare lângă floare!
Multe păsărele-n zbor
Fură minţi cu glasul lor!
Multe fete şi neveste

Fură inimi făr’ de veste!
Dar umblare-ai, frăţioare,
Nouă ani întregi cu soare
Sus în munte, la munteni,

Jos în vale, la văleni,
Şi de-ai călca nouă ţări
Şi de-ai trece nouă mări,
Floricică n-ai găsi,

Păsărică n-ai zări.
Nici nevastă mândruliţă,
Nici copilă drăguliţă
Ca Mărioara

Florioara,
Zânişoara munţilor,
Surioara florilor!
Albă ca o lăcrimioară,

Dulce ca o primăvară,
Era sprintenă, uşoară
Ca un pui de căprioară.
Trupuşoru-i gingăşel

Părea tras printr-un inel!
Nici micuţă, nici năltuţă,
Numai bună de drăguţă,
S-o tot strângi la piept cu foc.

Şi să-ţi fie de noroc!
Ochişorii săi căprii
Trezea lumea-n veselii.
Perişoru-i aurel,

Ca mătasea subţirel,
Trăgea ochii tot la el
Şi pe frunte-i strălucea,
Şi-n mici valuri se-ncreţea

Ca valuri de-a grâului
La suflarea vântului!
Ş-apoi, frate, mai avea
Pe guriţă-o floricea,

Şi-n guriţă mărgărele,
Şi pe faţă-i drăgănele,
Şi la sân doi crinişori,
Şi pe crini doi frăguşori…

Să-i dezmierzi ş-apoi să mori!
Ea pe câmp de se ivea,
Florile se-nveselea,
Inimile-şi deschidea,

Sufletele-şi răspândea
Şi voios i le-nchina,
Şi voios se legăna,
Şi din cale-o întorcea,

Şi cu toate aşa-i zicea:
„Buna ziua, surioară,
Mărioară, Florioară!
Spune nouă ce voieşti?

De la noi ce mai doreşti?
Vrei tu miros de sulcină
Care patimile alină?
Vrei miros de busuioc

Ce opreşte mândru-n loc?
Vrei miros de lăcrimioare
Ce dă visuri iubitoare?
Vină, dragă-n veselie

Să ne-aduni de pe câmpie
Şi ne-ascunde în sânul tău,
Să-l ferim de deochi rău.
Sânul tău să-l răcorim,

Şi de este să murim,
Lângă tine să pierim!”
Mărioara le-asculta,
Şi pe rând le săruta.

Şi cu ele se-ngâna,
Şi in plete le-anină,
Şi pe sân le legănă,
încât ori cine-o vedea

De dor mare s-aprindea
Şi din cale-i se-ntorcea
Şi cu glas uimit zicea:
„Iată zâna florilor,

Florilor, surorilor!”
Iar la munţi când răsărea,
Munţii vechi întinerea
Şi cu muşchi s-acoperea,

Şi copacii-şi înverzea,
Şi apele-şi limpezea,
Şi păsările-şi trezea,
Ş-apoi astfel îi grăia:

„Bună ziua, zânişoară,
Mărioară, Florioară!
Spune nouă ce voieşti
De la noi ce mai doreşti?

Vrei tu apă ne-ncepută
Pentru faţa ta plăcută?
Vrei tu pui de căprioare,
Păsărele cântătoare,

Fag de miere-ndulcitoare
Şi vr-o doină jelitoare?”
Mărioara-i asculta,
La izvoare se culca.

Faţa albă îşi spăla.
Fag de miere ea gusta.
Căprioare dezmierda
Şi cu drag ea asculta

Cânticul păsărilor
De pe vârful crengilor,
Şi sunetul doinelor
De prin fundul codrilor;

Încât ori cine-o vedea
De dor mare s-aprindea,
Şi din cale-i se-ntorcea
Şi cu glas uimit zicea:

„Iată zâna munţilor,
Munţilor, cărunţilor!”
II
Iată frate, frăţioare,

Că-ntr-o zi cu dulce soare,
Mărioara se-ntâlnea
C-un străin care venea
Pe-un fugar sirep de munte

Cu steluţă albă-n frunte,
Şi pe loc, cât îl zărea,
Fără de voie se oprea.
Ochii la pământ ţintea,

Inimioara-i se bătea.
Cel străin în cale-i sta
Şi din gură cuvânta:
III

A doua zi se scula,
Faţa palidă-şi spăla,
Păr de aur pieptăna.
Şi frumos se oglindea,

Şi la soare-apoi ieşea
Spre răsărit se-ntorcea,
Un semn tainic de făcea,
Şi de-ndată s-arăta

Şi spre ei înainta
O teleagă sprinteioară,
Aurită, dălbioară,
Ca un cuib de zânişoară.

Iar cât zâna o zărea
în cuib repede sărea
Cu străinu-alăturea,
Ş-apoi murgului zicea:

„Murguleţ cu părul creţ,
De-a Mărioarei drăguleţ!
Lasă-ţi coama vântului
Şi umbra pământului,

Şi pe faţa câmpului
Să zbori zborul gândului!”
Murguşorul necheza,
La fugă se repezea

Şi fugea, mări, fugea…
Nici umbra nu-1 ajungea!
Şi trecea, mări, trecea
De-a lungişul munţilor,

Curmezişul câmpilor,
Prin mijlocul florilor.
Iar cât munţii o zărea
Cu străinu-alăturea,

De verziş se despoiau,
Cu nori negii se-nveleau,
Frunzele-şi îngălbeneau,
Şi apele-şi tulburau

Şi de frunze se scuturau!
Florile înc-o vedea
Cu străinu-alăturea,
Şi capetele-şi plecau

Şi de jale se uscau!
Iar cea mândră zânişoară
Mărioară, Florioară,
Nici la munţi se mai uita,

Nici la flori nu mai căta!
Căci de-avea ochi de privit,
De-avea suflet de iubit,
Sufletu-i şi ochii săi

Erau pentru dragul ei!
Fugea murgul sprinteior,
Cu aripi de dulce dor,
Şi-i ducea numai într-un zbor

Pe malul unui izvor.
Mărioara mi-l oprea,
Şi pe mal uşor sărea,
Şi-n izvor se cufunda

Şi voios mi se scălda.
Apa lin o dezmierda,
Ca pe-o floare-o legăna,
Şi pe plete-i se juca,

Şi cu drag îi anina
De tot firul câte-o rouă,
Şi pe sânu-i câte două.
Iar din apă când sălta

Şi la soare s-arăta,
Soarele în cale-i sta,
Trupuşoru-i săruta,
Şi cea rouă de pe ea

Cu-a lui raze o sorbea,
Nouraş o prefăcea
Şi la ceruri o trăgea.
Apoi el o încununa,

Ş-astfel dulce-i cuvânta:
„Alei! dragă zânişoară,
Mărioară, Florioară!
Mult eşti mândră, iubitoare,

Şi de lume uitătoare!
Dar gândit-ai, n-ai gândit
Că norocu-i mărginit,
Şi că visul fericit

Are-ades amar sfârşit?
Şi ştii, dragă, ori nu ştii
Că la munţi şi la câmpii
Florile s-au veştezit,

De când tu le-ai părăsit?
Ştii că toate, într-un gând,
S-au întors în cer pe rând,
Şi la Domn s-au jeluit

Că tu viaţa le-ai răpit?
Mărioară, draga mea,
Facă Domnul ori ce-a vrea!
Deie-ţi bine, deie-ţi rău…

Tu ascultă dorul teu,
Căci în viaţa trecătoare
Şi în lumea pieritoare
O zi dulce de iubire

E un veac de fericire!”
IV
Când norocu-şi schimbă pasul
N-aduc ani ce-aduce ceasul!

A treia zi Mărioara
Îşi tulbura inimioara
Şi pe gânduri se punea
Şi-n tăcere lin plângea.

Ce plângea şi ce jelea
Cu iubitu-alăturea?
Plângea cum plâng florile,
Plângea cum plâng zorile!

Era ziua mult senină,
Munţii, pluteau în lumină,
Văile-n tăcere lină.
Paserile-n umbră sta,

Nici zbura, nici nu cânta,
Numai umbra se mişca,
Cu lumina se lupta
Şi-n păduri se cufunda.

Iar Mărioara-ncet ofta,
Ş-astfel blând ea cuvânta:
„Cântă-ţi frate, cântecul,
Să-mi mai dreagă sufletul.”

El de sânu-i o lipea
Ş-apoi astfel începea:
„Frunză verde viorele!
Scumpe-mi sânt zilele mele

De când mândra ca o stea,
S-a ivit în calea mea!
Dalb luceafăr aurit,
Crin ceresc şi mult iubit!

Uită cerul pentru mine,
Să uit lumea pentru tine!”
Iată, mări, cum cânta,
Mândra cum îl asculta,

Că din sat se rădica
Glas de mumă plângător,
Bocet lung pătrunzător
Ce prin văi amar suna

Şi-n văzduh se-mpreuna
Cu alt glas răsunător
Glas de clopot jelitor…
Lumea se înfiora!

Mărioara tremura,
Împrejuru-i se uita
Şi spre munţi în vârf căta.
Când deodată, vai de ea!

Sus la munte ce vedea?
Un nor negru ca un zmeu
Ce venea, venea mereu,
Aripi negre întinzând

Şi tot cerul cuprinzând.
Mărioara-ngălbinea.
De ursitu-i se lipea,
Braţele-şi încolăcea

Şi cu groază-ncet zicea:
„Dragul meu, ursitul meu!
Iată vine, vine-un zmeu
De la sfântul Dumnezeu.

Frăţioare, iată-l vine
De la munte drept la mine
Să mă ia de lângă tine,
Căci de când noi ne-am iubit,

Florile s-au vestejit
Şi la Domn s-au jeluit
Că de tot le-am părăsit!”