Mărioara, Florioara - de Vasile Alecsandri

7.0/10 - 153 de voturi
Mărioara, Florioara

I

La Moldova cea frumoasă

Viaţa-i dulce şi voioasă!

L-a Moldovei dulce soare

Creşte floare lângă floare!

Multe păsărele-n zbor

Fură minţi cu glasul lor!

Multe fete şi neveste

Fură inimi făr’ de veste!

Dar umblare-ai, frăţioare,

Nouă ani întregi cu soare

Sus în munte, la munteni,

Jos în vale, la văleni,

Şi de-ai călca nouă ţări

Şi de-ai trece nouă mări,

Floricică n-ai găsi,

Păsărică n-ai zări.

Nici nevastă mândruliţă,

Nici copilă drăguliţă

Ca Mărioara

Florioara,

Zânişoara munţilor,

Surioara florilor!

Albă ca o lăcrimioară,

Dulce ca o primăvară,

Era sprintenă, uşoară

Ca un pui de căprioară.

Trupuşoru-i gingăşel

Părea tras printr-un inel!

Nici micuţă, nici năltuţă,

Numai bună de drăguţă,

S-o tot strângi la piept cu foc.

Şi să-ţi fie de noroc!

Ochişorii săi căprii

Trezea lumea-n veselii.

Perişoru-i aurel,

Ca mătasea subţirel,

Trăgea ochii tot la el

Şi pe frunte-i strălucea,

Şi-n mici valuri se-ncreţea

Ca valuri de-a grâului

La suflarea vântului!

Ş-apoi, frate, mai avea

Pe guriţă-o floricea,

Şi-n guriţă mărgărele,

Şi pe faţă-i drăgănele,

Şi la sân doi crinişori,

Şi pe crini doi frăguşori…

Să-i dezmierzi ş-apoi să mori!

Ea pe câmp de se ivea,

Florile se-nveselea,

Inimile-şi deschidea,

Sufletele-şi răspândea

Şi voios i le-nchina,

Şi voios se legăna,

Şi din cale-o întorcea,

Şi cu toate aşa-i zicea:

„Buna ziua, surioară,

Mărioară, Florioară!

Spune nouă ce voieşti?

De la noi ce mai doreşti?

Vrei tu miros de sulcină

Care patimile alină?

Vrei miros de busuioc

Ce opreşte mândru-n loc?

Vrei miros de lăcrimioare

Ce dă visuri iubitoare?

Vină, dragă-n veselie

Să ne-aduni de pe câmpie

Şi ne-ascunde în sânul tău,

Să-l ferim de deochi rău.

Sânul tău să-l răcorim,

Şi de este să murim,

Lângă tine să pierim!”

Mărioara le-asculta,

Şi pe rând le săruta.

Şi cu ele se-ngâna,

Şi in plete le-anină,

Şi pe sân le legănă,

încât ori cine-o vedea

De dor mare s-aprindea

Şi din cale-i se-ntorcea

Şi cu glas uimit zicea:

„Iată zâna florilor,

Florilor, surorilor!”

Iar la munţi când răsărea,

Munţii vechi întinerea

Şi cu muşchi s-acoperea,

Şi copacii-şi înverzea,

Şi apele-şi limpezea,

Şi păsările-şi trezea,

Ş-apoi astfel îi grăia:

„Bună ziua, zânişoară,

Mărioară, Florioară!

Spune nouă ce voieşti

De la noi ce mai doreşti?

Vrei tu apă ne-ncepută

Pentru faţa ta plăcută?

Vrei tu pui de căprioare,

Păsărele cântătoare,

Fag de miere-ndulcitoare

Şi vr-o doină jelitoare?”

Mărioara-i asculta,

La izvoare se culca.

Faţa albă îşi spăla.

Fag de miere ea gusta.

Căprioare dezmierda

Şi cu drag ea asculta

Cânticul păsărilor

De pe vârful crengilor,

Şi sunetul doinelor

De prin fundul codrilor;

Încât ori cine-o vedea

De dor mare s-aprindea,

Şi din cale-i se-ntorcea

Şi cu glas uimit zicea:

„Iată zâna munţilor,

Munţilor, cărunţilor!”

II

Iată frate, frăţioare,

Că-ntr-o zi cu dulce soare,

Mărioara se-ntâlnea

C-un străin care venea

Pe-un fugar sirep de munte

Cu steluţă albă-n frunte,

Şi pe loc, cât îl zărea,

Fără de voie se oprea.

Ochii la pământ ţintea,

Inimioara-i se bătea.

Cel străin în cale-i sta

Şi din gură cuvânta:

III

A doua zi se scula,

Faţa palidă-şi spăla,

Păr de aur pieptăna.

Şi frumos se oglindea,

Şi la soare-apoi ieşea

Spre răsărit se-ntorcea,

Un semn tainic de făcea,

Şi de-ndată s-arăta

Şi spre ei înainta

O teleagă sprinteioară,

Aurită, dălbioară,

Ca un cuib de zânişoară.

Iar cât zâna o zărea

în cuib repede sărea

Cu străinu-alăturea,

Ş-apoi murgului zicea:

„Murguleţ cu părul creţ,

De-a Mărioarei drăguleţ!

Lasă-ţi coama vântului

Şi umbra pământului,

Şi pe faţa câmpului

Să zbori zborul gândului!”

Murguşorul necheza,

La fugă se repezea

Şi fugea, mări, fugea…

Nici umbra nu-1 ajungea!

Şi trecea, mări, trecea

De-a lungişul munţilor,

Curmezişul câmpilor,

Prin mijlocul florilor.

Iar cât munţii o zărea

Cu străinu-alăturea,

De verziş se despoiau,

Cu nori negii se-nveleau,

Frunzele-şi îngălbeneau,

Şi apele-şi tulburau

Şi de frunze se scuturau!

Florile înc-o vedea

Cu străinu-alăturea,

Şi capetele-şi plecau

Şi de jale se uscau!

Iar cea mândră zânişoară

Mărioară, Florioară,

Nici la munţi se mai uita,

Nici la flori nu mai căta!

Căci de-avea ochi de privit,

De-avea suflet de iubit,

Sufletu-i şi ochii săi

Erau pentru dragul ei!

Fugea murgul sprinteior,

Cu aripi de dulce dor,

Şi-i ducea numai într-un zbor

Pe malul unui izvor.

Mărioara mi-l oprea,

Şi pe mal uşor sărea,

Şi-n izvor se cufunda

Şi voios mi se scălda.

Apa lin o dezmierda,

Ca pe-o floare-o legăna,

Şi pe plete-i se juca,

Şi cu drag îi anina

De tot firul câte-o rouă,

Şi pe sânu-i câte două.

Iar din apă când sălta

Şi la soare s-arăta,

Soarele în cale-i sta,

Trupuşoru-i săruta,

Şi cea rouă de pe ea

Cu-a lui raze o sorbea,

Nouraş o prefăcea

Şi la ceruri o trăgea.

Apoi el o încununa,

Ş-astfel dulce-i cuvânta:

„Alei! dragă zânişoară,

Mărioară, Florioară!

Mult eşti mândră, iubitoare,

Şi de lume uitătoare!

Dar gândit-ai, n-ai gândit

Că norocu-i mărginit,

Şi că visul fericit

Are-ades amar sfârşit?

Şi ştii, dragă, ori nu ştii

Că la munţi şi la câmpii

Florile s-au veştezit,

De când tu le-ai părăsit?

Ştii că toate, într-un gând,

S-au întors în cer pe rând,

Şi la Domn s-au jeluit

Că tu viaţa le-ai răpit?

Mărioară, draga mea,

Facă Domnul ori ce-a vrea!

Deie-ţi bine, deie-ţi rău…

Tu ascultă dorul teu,

Căci în viaţa trecătoare

Şi în lumea pieritoare

O zi dulce de iubire

E un veac de fericire!”

IV

Când norocu-şi schimbă pasul

N-aduc ani ce-aduce ceasul!

A treia zi Mărioara

Îşi tulbura inimioara

Şi pe gânduri se punea

Şi-n tăcere lin plângea.

Ce plângea şi ce jelea

Cu iubitu-alăturea?

Plângea cum plâng florile,

Plângea cum plâng zorile!

Era ziua mult senină,

Munţii, pluteau în lumină,

Văile-n tăcere lină.

Paserile-n umbră sta,

Nici zbura, nici nu cânta,

Numai umbra se mişca,

Cu lumina se lupta

Şi-n păduri se cufunda.

Iar Mărioara-ncet ofta,

Ş-astfel blând ea cuvânta:

„Cântă-ţi frate, cântecul,

Să-mi mai dreagă sufletul.”

El de sânu-i o lipea

Ş-apoi astfel începea:

„Frunză verde viorele!

Scumpe-mi sânt zilele mele

De când mândra ca o stea,

S-a ivit în calea mea!

Dalb luceafăr aurit,

Crin ceresc şi mult iubit!

Uită cerul pentru mine,

Să uit lumea pentru tine!”

Iată, mări, cum cânta,

Mândra cum îl asculta,

Că din sat se rădica

Glas de mumă plângător,

Bocet lung pătrunzător

Ce prin văi amar suna

Şi-n văzduh se-mpreuna

Cu alt glas răsunător

Glas de clopot jelitor…

Lumea se înfiora!

Mărioara tremura,

Împrejuru-i se uita

Şi spre munţi în vârf căta.

Când deodată, vai de ea!

Sus la munte ce vedea?

Un nor negru ca un zmeu

Ce venea, venea mereu,

Aripi negre întinzând

Şi tot cerul cuprinzând.

Mărioara-ngălbinea.

De ursitu-i se lipea,

Braţele-şi încolăcea

Şi cu groază-ncet zicea:

„Dragul meu, ursitul meu!

Iată vine, vine-un zmeu

De la sfântul Dumnezeu.

Frăţioare, iată-l vine

De la munte drept la mine

Să mă ia de lângă tine,

Căci de când noi ne-am iubit,

Florile s-au vestejit

Şi la Domn s-au jeluit

Că de tot le-am părăsit!”