Mogoş vornicul - de Vasile Alecsandri

7.0/10 - 138 de voturi
Mogoş vornicul

În oraş, la Bucureşti,

Tot să stai şi să priveşti

Pe cei şapte voinicei,

Mândri puişori de zmei,

Şapte fraţi ca şapte brazi,

Toţi de-ai lui Mogoş cumnaţi.

Ei în capul podului,

În fruntea norodului,

Aşteptau pe sora lor

Şi pe mândru-i soţior,

Mogoş, vornicul bogat,

Ce glumeşte ne-ncetat.

Ei la umbră se culcau,

Beau voios şi ospătau,

Cu ploscuţa închina

De cinci vedre ş-o oca,

Vadra Ţarigradului,

Măsura-mpăratului.

Iar fratele cel mai mare

(Că-i mai mare, minte n-are)

Pe drum ochii-şi alerga

Şi cu glas dogit striga:

„Zăriţi voi ce zăresc eu?

Iată vine ca un zmeu,

Vine Mogoş vornicul,

Călare pe galbenul.”

Fraţii toţi mi se sculau,

Peste câmpuri se uitau,

Şi vedeau, mări, vedeau

Cum venea Mogoş, venea:

„Bună ziua, şapte fraţi,

Şapte fraţi ca şapte brazi!”

„Bun sosit, frate cumnate,

Ai venit pe neaşteptate.

Dar unde ţi-e soţioara?

Ce ne-ai făcut surioara?

Ori poate c-ai şi uitat

Către noi că te-ai legat

Când pe Stanca ne-ai luat,

S-o aduci la frăţiori.

Pe iarnă de nouă ori,

Că-s mai multe sărbători:

Pe vară de patru ori,

Că-s mai multe lucrători?”

„Ba, măi fraţi, eu n-am uitat

Către voi că m-am legat,

Şi cu Stanca am plecat

S-o aduc la desfătat,

Dar în drumul părăsit

Turci, tătari ne-au întâlnit

Şi pe Stanca mi-au răpit.”

„Pe Stăncuţa ne-au răpit

Şi tu, Mogoş, ai fugit?

Cu cei furi nu te-ai luptat,

După ei nu te-ai luat,

Nouă ani să-i tot alungi

Şi cu moartea să-i ajungi?

Mori dar, câine blestemat!

Că ţie nu ţi-a fost dat

Ca să fii vrednic cumnat

Cu-ai Stăncuţei şapte fraţi,

Şapte fraţi ca şapte brazi!”

Şi cu toţii crunt turbau

Paloşele ridicau.

Iar fratele cel mai mare

(Că-i mai mare, minte n-are)

Paloşul mi-l învârtea,

În Mogoş îl azvârlea,

Dar nici că mi-l nimerea.

Paloşu-n vânt vâjâia,

De-un zid mare se lovea

Şi-ndărăt se întorcea,

Lângă Mogoş de cădea

Şi-n pământ se îngropa

Şi până în mănunchi intra.

Iar fratele cel mai mic

(Că-i mai mic, e mai voinic)

Paloşul mi-l învârtea,

În Mogoş îl azvârlea,

Şi prin inimă-l înjunghia!

Când deodată ce vedea,

Ce vedea şi nu credea?

O teleagă zugrăvită,

Pe dinăuntru poleită

Cu doisprezece telegari,

Telegari cu coame mari,

Şi-n teleagă sora lor

Înflorind ca un bujor!

„Bună ziua, fraţii mei.

Şapte puişori de zmei!

Dar unde vi-i cumnatul?

Ce mi-aţi făcut bărbatul?”

„L-am trimis în iad de-a drept

Cu şapte paloşe-n piept,

Că nu-i vrednic să trăiască

Şi cu noi să se rudească

Cine-n oardă păgânească

Nu ştie să vitejească

Şi nevasta să-şi păzească!”

„Vai de mine! ce-aţi făcut?

Vai de voi! n-aţi priceput

Cum că Mogoş a glumit

Când de mine v-a grăit?”

Bine vorba nu sfârşea,

Lacrimi din ochi îi ieşea,

Lângă Mogoş ea cădea,

Cu braţele-l cuprindea,

Îl bocea, îl dezmierda,

Apoi sufletul şi-l da

În capătul podului,

În ochii norodului!