Moldova în 1857 - de Vasile Alecsandri

9.0/10 - 151 de voturi
Moldova în 1857

Scumpă Moldovă! ţară de jale!

Ah! în ce stare tu ai ajuns!

Lasă-mă a plânge rănile tale,

Căci până-n suflet mă simt pătruns!

Tu, ce eşti bună, dulce, iubită,

Tu, ce eşti fiica lui Dumnezeu,

Cum te loveşte soarta cumplită!

Cum te îneacă amarul greu!

Lupii, şi corbii, şi vulpi străine

Fac a lor hrană din corpul tău,

Şi tu, Moldovă, plăteşti cu bine

La toţi aceia care-ţi fac rău!

O! cât de crunte ş-otrăvitoare

Sunt pentru tine a lor muşcări,

Când ei cu buze sfâşietoare

Răspund l-ale tale dulci sărutări!

Dar mult mai aprig trebuie să fie

Chinul ce suferi, amarul chin,

Când vezi chiar fiii-ţi cu duşmănie

Rupându-ţi sânul de amor plin!

Mamă duioasă, tristă, în cădere,

Cu agonie mâinile-ţi frângi,

Şi nu-ţi rămâne nici o putere,

Nici glas, la lume ca să te plângi!

Când ridici fruntea, jos în ţărână

O împinge, o calcă duşman picior!

Când ridici glasul, o cruntă mână

Îi curmă-ndată geamătu-n zbor!

Dar cât va bate inima-n mine,

Eu în veghere la luptă-oi sta,

Şi, cu tărie, eu pentru tine

În faţa lumii voi protesta!

Pentru coroana-ţi de suverană,

Pentru-al tău nume şi al tău drept

Eu înfrunta-voi hidra duşmană

Ş-un scut ţi-oi face din al meu piept!

Voi zice ţie: Mamă-ntristată!

Prinde la suflet învietor,

Căci tu scăpa-vei de munci odată

Şi-i avea parte de viitor!

Las să te prade hoţii în taină,

Să urle lupii în urma ta.

Lasă-i să rupă mândra ta haină…

Haină mai mândră tu vei purta!

În zadar răii vor în orbire

Cereasca lege a-mpotrivi.

Cerul voieşte a ta mărire,

Şi tu, Moldovă, mare vei fi!

În zadar cearcă ei să ridice

Un zid pe Milcov, despărţitor.

Cădea-va zidul, şi tu, ferice,

Vei fi unită cu a ta sor.

Căci tot se află în Românie

Inimi aprinse de-un sacru dor,

Ce vor românul ca să re-nvie

Mare, puternic, ca dorul lor!

E scrisă-n ceruri sfânta Unire!

E scrisă-n inimi cu foc ceresc!

O! Românie! l-a ta mărire

Lucrează braţul dumnezeiesc!

Voi zice, zice până la moarte

Celor ce-s duşmani neîmpăcaţi:

O! voi, unelte de rele soarte

Pentru românii ce vă sunt fraţi!

Voi, care înşivă cu-a voastre mâine

Mormântul ţării l-aţi pregătit,

Ş-aţi muşcat mâna ce vă dă pâine,

Şi-aţi rănit sânul ce v-a iubit!

Voi, care ţării plătiţi cu ură

Când ea vă cheamă dragii săi fii,

Uitând Dreptate, Lege, Natură,

Uitând că înşivă aveţi copii,

Blestemul ţării tunând să cadă

Pe capul vostru nelegiuit!

Blestem şi ură! Lumea să vadă

Cât rău în lume aţi făptuit!

Fie-vă viaţa neagră, amară!

Copii să n-aveţi de sărutat!

Să n-aveţi nume, să n-aveţi ţară,

Aici să n-aveţi loc de-ngropat!

Şi când pe calea de veşnicie

Veţi pleca serbezi, tremurători,

Pe fruntea voastră moartea să scrie:

Duşmani ai ţării! Cruzi vânzători!