Muntele de foc - de Vasile Alecsandri

Pe cei munţi pustii, sălbatici,

Din Lombardo-Veneţie,

Unde noaptea în orgie

S-adun demonii lunatici,

Hoţi de moarte doisprezece

Stau în rond sub vântul rece

Care şuieră şi trece!

Focul cerului s-aprinde,

Urmărit de groaznic tunet,

Şi al munţilor răsunet

Printre văi adânci se-ntinde.

Hoţii râd cu voie bună.

Şeful lor, purtând cunună,

Cântă astfel în furtună:

Varsă-n cupa mea de aur

Acest vin ce desfătează

Şi mă-mbată, mă turbează,

Ca sângele roş pe taur.

Toarnă, drege tot aice,

Şi când eu destul voi zice,

Pe-al meu cap trăsnetul pice!

Beţi, voinici, până la moarte!

În ceas vesel de plăcere

Să uităm orice durere,

Orice chin a relei soarte.

Beţi, copii, toţi după mine

Şi-nchinaţi cupele pline

L-a fulgerelor lumini!

Vântul bate, cerul tună,

Munţii urlă, Satan râde,

Iadul vesel se deschide

Şi cu noi cântă-mpreună.

Pe când lumea se-ngrozeşte,

Omul brav benchetuieşte

Ş-al lui suflet se-ntăreşte!

Tremure-se tot în lume

Cât va fierbe sânge-n mine!

Facă-şi cruce şi se-nchine

Cel ce-aude de-al meu nume.

Eu sunt braţul care frânge!

Eu sunt ochiul ce nu plânge!

Eu sunt gura ce bea sânge!

Abia zice, şi deodată

Cade hoţul de pe munte,

Fulgerat, lovit în frunte

De a cerului săgeată!

De-atunci mii de focurele,

Limbi de pară albăstrele,

Ard pe locurile-acele!