Pe cei munţi pustii, sălbatici,
Din Lombardo-Veneţie,
Unde noaptea în orgie
S-adun demonii lunatici,
Hoţi de moarte doisprezece
Stau în rond sub vântul rece
Care şuieră şi trece!
Focul cerului s-aprinde,
Urmărit de groaznic tunet,
Şi al munţilor răsunet
Printre văi adânci se-ntinde.
Hoţii râd cu voie bună.
Şeful lor, purtând cunună,
Cântă astfel în furtună:
Varsă-n cupa mea de aur
Acest vin ce desfătează
Şi mă-mbată, mă turbează,
Ca sângele roş pe taur.
Toarnă, drege tot aice,
Şi când eu destul voi zice,
Pe-al meu cap trăsnetul pice!
Beţi, voinici, până la moarte!
În ceas vesel de plăcere
Să uităm orice durere,
Orice chin a relei soarte.
Beţi, copii, toţi după mine
Şi-nchinaţi cupele pline
L-a fulgerelor lumini!
Vântul bate, cerul tună,
Munţii urlă, Satan râde,
Iadul vesel se deschide
Şi cu noi cântă-mpreună.
Pe când lumea se-ngrozeşte,
Omul brav benchetuieşte
Ş-al lui suflet se-ntăreşte!
Tremure-se tot în lume
Cât va fierbe sânge-n mine!
Facă-şi cruce şi se-nchine
Cel ce-aude de-al meu nume.
Eu sunt braţul care frânge!
Eu sunt ochiul ce nu plânge!
Eu sunt gura ce bea sânge!
Abia zice, şi deodată
Cade hoţul de pe munte,
Fulgerat, lovit în frunte
De a cerului săgeată!
De-atunci mii de focurele,
Limbi de pară albăstrele,
Ard pe locurile-acele!