Noaptea albă - de Vasile Alecsandri

8.0/10 - 145 de voturi
Noaptea albă

Noaptea-i albă, luminoasă,

Ceru-i boltă de opal.

Toată zarea-i scânteioasă,

Tot izvoru-i de cristal,

Căci pe lume-acum domină

Spaima vechilor stejari,

Sora morţii cea mezină,

Iarna cu-orizonuri mari.

Astfel gerul e de tare

Cât îngheaţă-n orice loc

Şi a gurii răsuflare,

Şi cenuşa de sub foc.

El lipeşte ochi cu gene,

Pe drumeţ îl face orb,

Şi în cuiburi, chiar sub pene,

Crapă ouăle de corb.

Câmpul lung şi lat albeşte

Ca un strat de mărgărint.

Alba lună sus luceşte

Ca icoană de argint

Şi apare nemişcată

În abis nemărginit

Ca pe marea îngheţată

Un vas mare troienit.

Miezul nopţii! totul tace!

Lumea pare un mormânt,

Unde mort şi rece zace

Leşul marelui pământ,

Şi sub bolta cea senină

Mii de stele cu foc viu

Varsă-o jalnică lumină

Pe gigantul său secriu!

Ies pe câmp… Sub paşi răsună

Câmpul sec şi îngheţat.

Un păr mare stă drept lună,

Cu corbi negri încărcat.

Totu-i mort! Sunat-au oare

Pe al cerului cadran

Ora stingerii de soare

În al morţii ocean?

Numai eu să fiu pe lume

Rămas singur trăitor,

Ca-n pustiuri fără nume

Un nemernic călător?

Dar ce văd? ce se strecoară

Colo-n zare când şi când?

E o sanie uşoară

Prin lumină lunecând.

Săniuţa e durată

Dintr-un lemn uşor de plop

Şi se duce înhămată

Cu un iepure ce-i şchiop.

Iar într-însa cine este?

Om să fie, sau un ciot?

E vestitul din poveste

Statu-Palmă-Barba-Cot!

Iepuraşu-n trei picioare

Saltă, fuge uşurel,

Pe zăpada lucitoare

Săpând urme după el,

Pe când barba argintie

Al uncheşului străbun

Se târâie pe câmpie

Ca o coadă de păun.

Unde pleacă, unde zboară?

Iată-l vine spre Siret

Şi pe deal mi se coboară

Ca un bulgăr de omăt.

El în lunc-acum pătrunde

Să descopere cu drag

Primăvara ce s-ascunde

Înlăuntrul unui fag.

Iepuraşul se repede

Înaintând din salt în salt

Pân’ ce-ajunge, pân’ ce vede

În desime fagul nalt;

Iar uncheşul cu-o bărdiţă

Bate-n trunchiul sunător:

„Unde eşti tu, copiliţă?”

El întreabă, plin de dor.

Lunca-ntreagă se răsună!

Din copaci, din văgăuni,

Mii de veveriţe de lună

Ies, aleargă pe aluni,

Şi din fagul nalt şi falnic,

Vechi al luncii împărat,

Iese-un glas plăpând şi jalnic,

Care blând a cuvântat:

„Cine vine? Cine bate

La locaşu-mi friguros?

Eşti tu, Prier, al meu frate?

Eşti iubitul Făt-Frumos?”

„Eu sunt, dulce primăvară,

Statu-Palmă-Barba-Cot.

Din locaşul tău afară

Am venit ca să te scot.”

„Şi ce vrei să faci cu mine?

Ce gând ai? Ce dor lumesc?”

„Vreau în dragoste cu tine

Să mă dau, să-ntineresc!”

Abia zice şi deodată

Glasul fetei a muţit,

Iar în lunca deşteptată

Hohot lung au clocotit.

Şi vrăjitul fag întinde

Un braţ lung, cuprins de ger,

Pe uncheş de barbă-l prinde

Şi-l ridică pe sub cer.

Statu-Palmă ţipă, zbiară,

El se zbuciumă turbat,

Dar din iarnă până-n vară

Sus rămâne spânzurat.

Vântul bate! colo-n aer

Statu-Palmă clătinat

Umple lunca de-un lung vaier,

De-un lung vaier necurmat,

Şi drumeţu-şi face cruce,

Căci se crede urmărit

De-ale codrilor năluci

Prin văzduhul oţelit.