Peneş Curcanul - de Vasile Alecsandri

9.0/10 - 200 de voturi
Peneş Curcanul

Plecat-am nouă din Vaslui,

Şi cu sergentul, zece,

Şi nu-i era, zău, nimănui

În piept inima rece.

Voioşi ca şoimul cel uşor

Ce zboară de pe munte,

Aveam chiar pene la picior,

Ş-aveam şi pene-n frunte.

Toţi dorobanţi, toţi căciulari,

Români de viţă veche,

Purtând opinci, suman, iţari

Şi cuşma pe-o ureche.

Ne dăduse nume de Curcani

Un hâtru bun de glume,

Noi am schimbat lângă Balcani

Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug,

Plecat-am astă-vară

Ca să scăpăm de turci, de jug

Sărmana, scumpa ţară.

Aşa ne spuse-n graiul său

Sergentul Mătrăgună,

Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,

Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea

Cântând în gura mare,

Stătea pe loc, s-adimenea

Cuprins de admirare;

Apoi în treacăt ne-ntreba

De mergem la vreo nuntă?

Noi răspundeam în hohot: „Ba,

Zburăm la luptă cruntă!”

„Cu zile mergeţi, dragii mei,

Şi să veniţi cu zile!”

Ziceau atunci bătrâni, femei,

Şi preoţi, şi copile;

Dar cel sergent fără de mustăţi

Răcnea

„Să n-aveţi teamă,

Românul are şapte vieţi

În pieptu-i de aramă!”

Ah! cui ar fi trecut prin gând

Ş-ar fi crezut vreodată

Că mulţi lipsi-vor în curând

Din mândra noastră ceată!

Priviţi! Din nouă câţi eram,

Şi cu sergentul, zece,

Rămas-am singur eu… şi am

În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari

Năprasnica secure,

De-abate toţi copacii mari

Din falnica pădure!

Dar vai de-a lumii neagră stea

Când moartea nemiloasă

Ca-n codru viu pătrunde-n ea

Şi când securea-i coasă!

Copii! aduceţi un ulcior

De apă de sub stâncă,

Să sting pojarul meu de dor

Şi jalea mea adâncă.

Ah! ochii-mi sunt plini de scântei

Şi mult cumplit mă doare

Când mă gândesc la fraţii mei,

Cu toţi pieriţi în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat

Cânta voios din fluier,

Iar noi jucam hora din sat,

Râzând de-a boambei şuier.

Deodat-o schijă de obuz

Trăsnind… mânca-o ar focul!

Retează capul lui Cobuz

Ş-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit

Prin Dunărea umflată,

Şi nu departe-am tăbărât

De Plevna blestemată.

În faţa noastră se înălţa

A Griviţei redută,

Balaur crunt ce-ameninţa

Cu gheara-i nevăzută.

Dar şi noi încă o pândeam

Cum se pândeşte-o fiară

Şi tot chiteam şi ne gândeam

Cum să ne cadă-n gheară?

Din zori în zori şi turci şi noi

Zvârleam în aer plumbii

Cum zvârli grăunţi de popuşoi

Ca să hrăneşti porumbii.

Şi tunuri sute bubuiau…

Se clătina pământul!

Şi mii de bombe vâjâiau

Trecând în zbor ca vântul.

Şedea ascuns turcu-n ocol

Ca ursu-n vizuini.

Pe când trăgeam noi tot în gol,

El tot în carne vie…

Ţinteş era dibaci tunar,

Căci toate-a lui ghiulele

Loveau turcescul furnicar,

Ducând moartea cu ele.

Dar într-o zi veni din fort

Un glonte, numai unul,

Şi bietul Ţinteş căzu mort,

Îmbrăţişându-şi tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad

Erau în sentinele.

Fierbea văzduhul ca un iad

De boambe, de şrapnele.

În zori găsit-am pe-amândoi

Tăiaţi de iatagane,

Alăture c-un moviloi

De leşuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat

Cu lifta cea păgână

Şi chiar murind ei n-au lăsat

Să cad-arma din mână.

Dar ce folos! ceata scădea!

Ş-acum rămăsese

Cinci numai, cinci flăcăi din ea,

Şi cu sergentul, şese!

Veni şi ziua de asalt,

Cea zi de sânge udă!

Părea tot omul mai înalt

Faţă cu moartea crudă.

Sergentul nostru, pui de zmeu,

Ne zis-aste cuvinte

„Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,

Copii, tot înainte!”

Făcând trei cruci, noi am răspuns:

„Amin! şi Doamne-ajută!”

Apoi la fugă am împuns

Spre-a turcilor redută.

Alelei! Doamne, cum zburau

Voinicii toţi cu mine!

Şi cum la şanţuri alergau

Cu scări şi cu faşine!

Iată-ne ajunşi! încă un pas.

„Ura! Înainte, ura!”

Dar mulţi rămân fără de glas.

Le-nchide moartea gura!

Reduta-n noi repede-un foc

Cât nu-l încape gândul.

Un şir întreg s-abate în loc,

Dar altul îi ia rândul.

Burcel în şanţ moarte zdrobind

O tigvă păgânească.

Şoimu-n redan cade răcnind:

„Moldova să trăiască!”

Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,

Se zvârcolesc în sânge;

Nici unul însă, dragi copii,

Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,

Cu-o largă brazdă-n frunte,

Strigă voios: „Cine-i Curcan,

Să fie şoim de munte!”

Cu steagu-n mâini, el sprintenel

Viu suie-o scară-naltă.

Eu cu sergentul după el

Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin gloanţe, prin fum,

Prin mii de baionete,

Urcăm, luptăm… iată-ne acum

Sus, sus, la parapete.

„Allah! Allah!” turcii răcnesc,

Sărind pe noi o sută.

Noi punem steagul românesc

Pe crâncena redută.

Ura! Măreţ se-nalţă în vânt

Stindardul României!

Noi însă zăcem la pământ,

Căzuţi pradă urgiei!

Sergentul moare şuierând

Pe turci în risipire,

Iar căpitanul admirând

Stindardu-n fâlfâire!

Şi eu, când ochii am închis,

Când mi-am luat osânda

„Ah! pot să mor de-acum, am zis,

A noastră e izbânda!”

Apoi, când iarăşi m-am trezit

Din noaptea cea amară,

Colea pe răni eu am găsit

„Virtutea militară”!

Ah! da-o ar Domnul să-mi îndrept

Această mână ruptă,

Să-mi vindec rănile din piept,

Iar să mă-ntorc la luptă,

Căci nu-i mai scump nimica azi

Pe lumea pământească

Decât un nume de viteaz

Şi moartea vitejească!