Pohod la Sybir - de Vasile Alecsandri

8.0/10 - 165 de voturi
Pohod la Sybir

Sub cer de plumb întunecos,

Pe câmp plin de zăpadă

Se trăgănează-ncet pe jos

O jalnică grămadă

De oameni trişti şi îngheţaţi,

Cu lanţuri ferecaţi.

Sărmani! de şase luni acum

Ei merg fără-ncetare

Pe-un larg pustiu ce n-are drum,

Nici adăpost, nici zare.

Din când în când un ostenit

Mort cade, părăsit!

E lung cel şir de osândiţi!

Pe vânăta lor faţă

Necontenit sunt pălmuiţi

De-un crivăţ plin de gheaţă,

Şi pe-al lor trup de sânge ud

Des cade biciul crud.

În urma lor şi pe-mprejur

Cazaci, başkiri sălbatici,

Cu suliţe lungi, cu ochi de ciur

Alerg pe cai zburdatici,

Şi-n zarea sură stă urlând,

Urlând lupul flămând.

Dar unde merge-acest popor

Ce nu mai are-n lume

Nici o sperare-n viitor,

Nici patrie, nici nume?

Se duce, şters dintre cei vii,

Să moară prin pustii.

Palid convoi, pierdut, uitat,

Coloană funerară,

Ea poartă-n frunte un stigmat…

Amorul sfânt de ţară!

O! sfânt, sublim, ceresc amor,

Câţi pentru tine mor!

Ah! câţi martiri pentr-un cuvânt,

Un dor de libertate,

Cu zile mers-au la mormânt

Prin răzbunări turbate!

Câţi au format grozavul şir,

Pohodul la Sybir!

Acum coloana s-a oprit

Sub crivăţul de noapte.

Din sânu-i rece, amorţit,

Ies dureroase şoapte.

Toţi se înşiră-acum în rând,

Gemând şi tremurând.

Un comandant, aprig călău,

I-adună ca pe-o turmă

Şi-nseamnă chiar pe biciul său

Câţi au căzut în urmă;

Apoi în vânt cu aspru glas

Dă ordin de popas.

Convoiul întreg, nedezlipit,

Îngenunchind se lasă

Pe câmpul alb şi troienit,

Sub negura geroasă,

Şi stă grămadă la un loc,

Făr-adăpost, nici foc.

Cu pieptul pe omăt lungiţi,

Sărmani! adorm îndată,

Visând de câmpii înfloriţi,

De ţara depărtată,

Şi pieptul lor plin de amar

Se bate tot mai rar.

Unul prin vis vede plângând

O mamă-mbătrânită.

Altul se-ngâna dezmierzând

Soţia lui iubită,

Şi toţi pe sub genele lor

Au lacrimi de dor.

Ei dorm adânc! ş-al nopţii vânt

Cu şuier viscoleşte;

Ei dorm adânc; şi pe pământ

Mereu troianul creşte,

Şi stelele, privind la ei,

Plâng lacrimi de scântei.

Treptat, omătul spulberat

Se-ntinde ca o mare,

Şi creşte, şi sub el, treptat,

Convoiul întreg dispare,

Şi-n zori tot câmpu-i învelit

C-un giulgi nemărginit.

Au fost! acum ei unde sânt?

Un cârd de vulturi zboară

Pe sus c-un repede avânt

Şi iute se coboară,

Iar dintre brazi vine urlând,

Urlând lupul flămând!