Radu Calomfirescu - de Vasile Alecsandri

8.0/10 - 100 de voturi
Radu Calomfirescu

În oraş la Bucureşti,

În curţi nalte şi domneşti

Mândră masă e întinsă

Şi de mari boieri cuprinsă.

Dar în mijloc cine şede?

Mircea-Vodă în mijloc şede,

Şi la dreapta lui se vede

Doi Căpleşti şi trei Buzeşti

Zmeii Ţării Româneşti,

Purtătorii oştilor

Şi fruntea boierilor.

Ei toţi beau, se veseleau

Şi pe domn îl fericeau,

Dar când fu despre beţie,

Despre dalba veselie,

Iată, nene, că sosea

Şi la domn îngenunchea

Radul din Calomfireşti,

Zmeul Ţării Româneşti,

Cu sluga lui, cu Nedea,

Ce de mic îi tot dădea

Ajutor bun de putere

Şi cuvânt de mângâiere:

„Domnule, măria-ta!

Fie cum oi cuvânta:

Îţi aduc ţie-nchinare,

Ca unui frate mai mare,

Şi-ţi doresc mereu să fii

Cu izbânzi şi veselii.

Dar ştii, Doamne, ori nu ştii

Că tătarii m-au lovit

Şi tătarii mi-au robit

Copilaşii

Drăgălaşii,

Măiculiţa

Drăguliţa.

Rău mă doare inimioara

De copii, de soţioara,

Dar mă doare şi mai tare

De măicuţa ce mă are,

Că-i creştină şi bătrână

Ş-a să-ajungă a fi cadână,

De râsul căpcânilor

Prin casa păgânilor.

Rogu-te, măria-ta,

De vroieşti a m-ajuta,

Dă-mi ajutor pe Buzeşti

Şi pe cei tustrei Căpleşti,

Purtătorii oştilor

Şi fruntea boierilor!”

Mircea-Vodă îl asculta

Şi din gură cuvânta:

„Alei! Radule mişel!

Mai aşteaptă tu niţel,

Până ce vom ospăta,

Până ce ne vom culca,

Până ce ne vom scula,

Să văd ce vis om visa

Ş-apoi ajutor ţi-om da!”

Radu buzele-şi muşca

Şi la faţă se schimba.

„Să trăieşti, măria-ta!

Iar dacă te-oi aştepta

Până ce îi ospăta,

Şi până ce te-i culca,

Şi până ce te-i scula,

Să vezi ce vis îi visa,

Tătarii s-or depărta,

Păgubaş ei m-or lăsa!”

II

Radu iute-ncăleca,

După duşmani se lua

Cu sluga lui, cu Nedea,

Ce de mic îi tot dădea

Ajutor bun de putere

Şi cuvânt de mângâiere.

Gonea el, mereu gonea,

Gonea, nu mai ostenea,

Nebăut şi nemâncat,

De dor mare frământat.

Când a fost a treia zi,

Pe tătari el îi zări,

Atunci Nedea că grăi:

„Hei! stăpâne Radule,

Ascultă-mi poveţele,

C-acum e pe vitejie,

Pe vinceală sau robie,

Taie tu marginile,

Eu să tai mijloacele;

Care-a scăpa de la mine

Să nu scape de la tine!”

În tătari ei se izbeau,

Vârtej de moarte făceau,

Şi tăiau, nene, tăiau,

Pe tătari îi risipeau,

Şi pe cei robiţi scoteau

Şi pe acasă-i trimiteau.

Dar pe maică-sa bătrână

N-o găsea-n ceata păgână.

Radu-n scări se ridica,

Ca vulturul se uita

Peste câmpii Lăpuşnei,

Peste câmpi merei pustii,

Şi cum sta şi cum ochea

Iată, nene, că zărea

Un cort mare şi rotat,

Cât un cort de împărat;

Şi-n cort zărea pe-un mârzac,

Un mârzac de la Bugeac

Care-n braţele-i strângea

O creştină ce plângea.

Fulger Radu se făcea,

Ca un fulger se ducea

Şi la cort se repezea,

Pe mârzac îl reteza

Şi în lance că-l lua,

Mort în câmp îl arunca,

Apoi vesel purcedea

Cu mă-sa şi cu Nedea,

Ce de mic îi tot dădea

Ajutor bun de putere

Şi cuvânt de mângâiere!

III

Iată la mijloc de cale,

La fântâna dintr-o vale,

Iată bună-mpreunare

Cu cinci voinicei călare,

Cu Buzeşti şi cu Căpleşti

Zmeii Ţării Româneşti!

„Noroc bun, şi cale bună!

Ce vânt dulce vă adună

Şi cu mine vă-mpreună?”

„Noi în cale ţi-am ieşit

C-avem dor de hărăţit.

Şi la harţă vitejească

Şi la joacă războiască.”

Ei la harţă se luau,

Pe jurământ s-apucau,

Stăpânii să hărăţească

Şi slugile să-i privească!

Începea dar de călare

Harţa cea din fuga mare,

Paloşele zângănind,

Suliţele învârtind,

Buzduganele ciocnind

Şi din gură chiuind.

Când deodată cei Buzeşti

Şi cu cei tustrei Căpleşti

Peste Radu năvăleau,

Cu cinci lănci îl străpungeau,

Apoi capul îi tăiau,

Pe-o tipsie îl puneau

Şi la domnul îl duceau

Şi cu toţi aşa grăiau:

„Alei! doamne, doamne Mirce!

Alei! doamne mult voinice!

Radu de-ar mai fi trăit,

Scaunul ţi-ar fi răpit!

Iată capu-i, dă-l la corbi

Şi copiii lui fă-i robi!”

Bine vorba nu sfârşeau,

Iată, nene, că veneau,

Sluga veche, moş Nedea

Cu măicuţa Radului

La scaunul Domnului,

Şi-amândoi îngenunchea

Şi, plângând, maica zicea.

„Alei! doamne, doamne

Mirce,

Alei! doamne mult voinice!

Fă-mi dreptate, fă-ţi dreptate,

Radu că ţi-a fost bun frate,

Că eu, doamne, din păcate,

M-am iubit cu taica tău

De-am făcut pe Radul meu!”

Domnul Mircea greu ofta,

Pe bătrână o scula,

Mâna dreaptă-i săruta

Şi pe loc dreptate-i da.

El boierii aduna

Şi de moarte-i judeca.

Gâdele îi apuca,

Sus, la scară-i aducea,

Un covor le aşternea,

În genunchi îi tot punea

Şi mâneca-şi sufleca,

Şi pala şi-o ridica,

Şi capetele zbura,

Zburau pe scări de-a dura,

Când Buzeşti peste Căpleşti,

Când Căpleşti peste Buzeşti.