Sergentul - de Vasile Alecsandri

9.0/10 - 185 de voturi
Sergentul

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui

Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:

„Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…

Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!”

Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt

Şi o cămeşă ruptă bucăţi pe dedesubt,

Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă

Zbura ca o lumină de glorie măreaţă,

Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari

Treceau lucioase umbre de eroi legendari.

Opinca-i era spartă, căciula desfundată,

Dar fruntea lui de raze părea încoronată.

Calică-i era haina, dar străluceau pe ea

Şi crucea „Sfântul Gheorghe” ş-a „României Stea”.

Românul venea singur pe drumul plin de soare,

Când iată că aude fanfare sunătoare

Şi vede nu departe în faţa lui venind

Un corp de oaste mândră în aur strălucind.

Erau trei batalioane de garda-mpărătească

Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească.

În frunte-i colonelul semeţ, pe calu-i pag,

La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag,

Şi inima în pieptu-i bătea cu foc, deşteaptă,

Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă.

Deodată el dă cu ochii de searbădul român

Ce stătuse-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,

Şi mult se minunează, şi nici cp-i vine-a crede

Când crucea „Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede.

S-opreşte regimentul, iar bravul colonel

Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el

Şi-i zice cu blândeţe: „De unde vii, străine?”

„Vin tocmai de la Plevna.” „Cum e acolo?” „Bine.”

„Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-au dat?”

„Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.”

„Dar pentru care fapte?” „Ştiu eu? Cică drept plată

Că am luat eu steagul redutei.. şi pe dată

Cu el, străpunşi de gloanţe, ne-am prăbuşit în şanţ…”

„Dar ce rang ai, voinice?” „Am rang… de dorobanţ!”

Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,

Se-ntoarce, dă un ordin… Pe loc, tot regimentul

Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor

Românul care pleacă trăgând al lui picior.