Soarele şi luna - de Vasile Alecsandri

8.0/10 - 166 de voturi
Soarele şi luna

Umbla, frate, mândrul soare,
Umbla, frate, să se-nsoare
Nouă ai
Pe nouă cai

Care noaptea pasc în rai.
Umbla cerul şi pământul
Ca săgeata şi ca vântul,
Dar toţi caii-şi obosea

Şi potrivă nu-şi găsea
Ca sora sa Ileana,
Ileana Cosânzeana,
Ce-i frumoasă ca o floare

Într-o iarnă fără soare.
„Surioară Ileano,
Ileano Cosânzeano!
Haideţi să ne logodim,

C-amândoi ne potrivim
Şi la plete şi la feţe
Şi la dalbe frumuseţe.
Eu am plete strălucite,

Tu ai plete aurite,
Eu am faţa arzătoare,
Tu, faţa mângâietoare.”
„Alei, frate luminate,

Trupuşor făr’ de păcate,
Nu se află-adevărat
Fraţi să se fi cununat.
Cată-ţi tu de cerul tău

Şi eu de pământul meu,
C-aşa vrut-a Dumnezeu.”
Soarele se-ntuneca,
Sus, la Domnul se urca,

Domnului se închina
Şi din gură cuvânta:
„Doamne sfinte,
Şi părinte!

Mie timpul mi-a sosit,
Timpul de căsătorit,
Şi potrivă n-am găsit
Ca soră-mea Ileana,

Ileana Cosânzeana”.
Domnul sfânt îl asculta
Şi de mână mi-l lua
Şi prin iaduri mi-l purta,

Doar că l-ar înspăimânta,
Şi prin rai încă-l purta,
Doară că l-ar încânta,
Apoi Domnul-Dumnezeu

Cuvânta cu graiul său,
Iar când Domnul cuvânta,
Lumile se deştepta
Şi cu drag îl asculta.

Cerurile strălucea,
Norii din senin pierea:
„Soare, soare luminate,
Trupuşor fără de păcate,

Raiul tu l-ai petrecut
Şi prin iad încă-ai trecut,
Ce mai zice gândul tău?”
„Zice că sufletul meu,

Aleg iadul chiar de viu
Numai singur să nu fiu,
Ci să fiu cu Ileana,
Ileana Cosânzeana!”

Soarele se cobora,
La sora lui se oprea,
Mândră nuntă pregătea,
Pe Ileana şi-o gătea

Cu peteală de mireasă,
Cunună de împărăteasă,
Şi rochiţa neţesută,
Din pietre scumpe bătută.

Apoi mândri, el şi ea
La biserică mergea.
Dar când nunta se făcea,
Vai de el, amar de ea!

Candelele se stingea,
Clopotele se dogea,
Sfinţii faţa-şi ascundea,
Preoţi în genunchi cădea.

Iar mireasa, vai de ea!
Frig de moarte-o cuprindea
Căci o mână se-ntindea
Şi pe sus o ridica

Şi-n mare mi-o arunca!
Valurile bulbucea,
Iar ea-n valuri cum trecea
Mreană de-aur se făcea.

Soarele se-nălţa sus,
Se lăsa tot spre apus
Şi-n mare se cufunda
La soră-sa Ileana,

Ileana Cosânzeana.
Iară Dumnezeu cel sfânt,
Sfânt în cer şi pe pământ,
Mâna-n valuri că băga

Mreana-n mână-o apuca
Şi-n ceruri o arunca
Şi-n lună plină-o schimba,
Apoi Domnul-Dumnezeu

Cuvânta cu graiul său;
Iar când Domnul cuvânta,
Lumile se spăimânta,
Mările se tupila,

Munţii se cutremura,
Cerul se întuneca:
„Tu, Ileană Cosânzeană,
Sufleţel fără prihană,

Şi tu, soare luminate,
Trupuşor făr’ de păcate!
Cu ochii să vă zăriţi,
Dar să fiţi tot despărţiţi.

Zi şi noapte plini de dor,
Arşi de foc ne-stingător,
Veşnic să vă alungaţi,
Cerul să cutreieraţi,

Lumile să luminaţi!”