Ştefăniţă Vodă - de Vasile Alecsandri

7.0/10 - 162 de voturi
Ştefăniţă Vodă

Frunză verde meri creţeşti,

În oraş la Bucureşti,

L-ale case mari domneşti

De se văd în Stoieneşti,

Mândră masă e întinsă

Şi de mari boieri cuprinsă.

Tot boieri de-a oştilor,

Puterea domniilor

Şi groaza duşmanilor.

Iar în capăt cine şede?

Ştefăniţă Domn se vede,

Dar nici bea, nici veseleşte,

Ci cu ochii lung priveşte

La copila Dihului,

Surioara Mihului,

Mihului voinicului

Din valea Cobiului.

Că e mândră ca o floare,

Şi de ochi fermecătoare,

Şi de suflet iubitoare,

Unde-o vede Domnul moare!

„Copiliţă, drăguliţă,

Cu sân alb de porumbiţă,

Umple cupa mea de vin,

Ţie, dragă, s-o închin

Ş-apoi cântă-mi viers de dor

Cu glas dulce, răpitor,

Cântă-ţi, dragă, cântecul,

Că mi-e drag ca sufletul!”

Copiliţa se închină

Ca o floare de grădină

Şi-i întinde-o cupă plină,

Apoi zice încetişor

Un viers dulce, plin de dor:

„Frunză verde stejărel,

Am un frate voinicel

Şi mă tem amar de el!

Frunză verde măr domnesc,

Am un Domn care-l iubesc

Şi de dânsul mă-ngrijesc.

Vai de mine’ cum să fac

Pe-amândoi să mi-i împac,

Să-mi fie traiul pe plac!”

Copiliţa nu sfârşea

Şi Domnul astfel grăia:

„Copiliţă, mândruliţă,

Cu sân alb de porumbiţă,

Nu mai plânge, că-n curând

Împlini-voi al tău gând.

Voi, boieri ce ospătaţi,

Staţi şi nu mai închinaţi,

Cuvântul să-mi ascultaţi

Toţi călări şi înarmaţi

Cu săgeţi, cu buzdugane,

Şi la brâie cu arcane,

Ca să mergem despre soare

Să facem o vânătoare

După urşi şi căprioare,

După păsări gălbioare

Ce sunt bune de mâncare

Şi plăcute la cântare!”

II

Când de zi se lumina,

Boierii se aduna

Şi pe cai încăleca,

Şi cu Domnul toţi pleca,

Înspre munţi la vânătoare,

După urşi şi căprioare,

După păsări gălbioare.

Şi mergeau, frate, mergeau

Până-n munţi că ajungeau,

Iar când soarele-apunea,

Iată că se întâlnea

C-un cioban cu fluieraş

Şi cu port de oltenaş.

Domnu-n cale-i se oprea

Şi din gură-aşa grăia:

„Ciobănaş cu fluieraş,

Puişor de oltenaş,

Cunoşti calea codrului

De prin munţii Crişului?

Cunoşti fagul Mihului

Din codrul Cobiului?”

„Cunosc calea codrului

Până-n fundul fundului,

Ştiu şi fagul Mihului

Din codrul Cobiului”.

„De ştii locurile bine,

Nu mă-i duce tu pe mine?”

„Ba, te-oi duce eu pe tine

De-i lăsa tu oştile

Să-mi păzească oile,

Că de-oi pierde-o mieluşea

Oi slugi un an pe ea,

Şi de-oi pierde un mieluşel

Oi slugi doi ani pe el”.

Domnul oştile lăsa,

Cu ciobanul se lua,

Singur, singur, singurel

Pe o zare de muncel.

Iar ciobanul se-ndrepta

Către munţi şi mi-l purta

Pe cărări şi pe potici

Ce-s călcate de voinici,

Prin hăţiş, prin cărpiniş,

Unde nu-i loc de cârniş,

El mergea, frate, mergea

Pân’ ce-n codru ajungea

Drept la fagul Mihului,

Lăcaşul voinicului.

Când de fag s-apropia,

Ciobănaşul se oprea

Şi din gură-aşa grăia:

„Iată fagul Mihului,

Mihului voinicului!

Iar pe Mihul dacă-l vrei,

Cată drept în ochii mei!”

III

Domnul drept la el căta,

Ochii lui se încrunta.

Iar ciobanul se schimba,

Gluga lui îşi arunca

Şi deodată se-arăta

Cu zelar, cu buzdugan,

Cu haine de căpitan.

Apoi drept la Domn căta

Şi-n glas mare cuvânta:

„Alei! Doamne din domnie!

Ieri ai fost dat la beţie;

Astăzi venişi la trezie,

Dar n-ai prins la cuminţie.

Ce păcate te-au împins

Paloşul de ţi-ai încins?

Fostu-ţi-a silă de tine

De te-ai luat după mine.

Ori că nu te-ai săturat

Pe-a mea soră c-ai furat

Şi-ai făcut cu ea păcat

Făr-a te fi cununat?

Dar gândit-ai că păcatul

Îşi urmează vinovatul

Şi că-n lume orice faptă

Are faptă şi răsplată?”

Şi cum sta şi cum zicea

O frunză de fag smucea

Si-ntre buze o punea

Şi suna hoţiş din ea.

Frunza-n patru că plesnea,

Codrul negru clocotea,

De-un lung chiot chiotea,

De-un greu tropot tropotea,

Şi împrejuru-le deodată

Se ivea o mândră ceată,

O ceată de voinicei,

Lotri, puişori de zmei,

Cu căciuli stogoşate,

Cu chebe roşii pe spate,

Şi mustăţi de varvaric

Cum stă bine la voinic.

Lângă el cât îi zărea,

Mihul astfel le grăia:

„Fraţii mei, neferii mei,

Lotri, puişori de zmei!

Îl vedeţi voi pe ist om?

El e mare, căci e Domn,

Dar, cât e de Domn şi mare,

Minte coaptă încă n-are!

Hai, copii, de mi-l luaţi,

Prin săbii să-l fluturaţi,

Dar nimic să nu-i stricaţi,

Cale bună să-i lăsaţi,

Că de-i Domnul priceput

E destul câte-a văzut

Ca să afle, ca să ştie:

Cu Mihul nu-i de glumie!”

Domnul pe gânduri cădea

Ş-apoi astfel răspundea:

„Mihule, bujorule,

Frate, frăţiorule!

Eu la mână ţi-am picat,

Tu de moarte m-ai scăpat.

Când la mână mi-i pica,

Eu de moarte te-oi scăpa.

Vină mâini tu la domnie

Ca să vezi o cununie,

Cununia Domnului

Cu sora voinicului,

S-o fac mie soţioară,

S-o fac ţie Domnişoară!”

Astfel Domnul cuvânta,

Şi din codru se-nturna,

Iară codrul răsuna:

„Să trăieşti, măria ta!”