Strigoiul - de Vasile Alecsandri

9.0/10 - 143 de voturi
Strigoiul

În prăpastia cea mare,

Unde vântul cu turbare

Suflă trist, înfricoşat,

Vezi o cruce dărâmată

Ce de vânt e clătinată,

Clătinată ne-ncetat?

Împrejur iarba nu creşte

Şi pe dânsa nu-şi opreşte

Nici o pasăre-al ei zbor;

Că sub dânsa-n orice vreme

Cu durere jalnic geme,

Geme-un glas îngrozitor.

Când e noapte fără stele,

Mii de flăcări albăstrele

Se văd tainic fluturând,

Şi prin ele crunt deodată

O fantasmă se arată,

Se arată blestemând.

Călător nenorocite,

Fugi de-acele căi pocite

De ţi-e calul de bun soi,

Că-n mormântul fără pace

Şi sub cruce-acolo zace,

Zace singur un strigoi!

*

Într-o noapte-ntunecată

Dulce şoaptă-namorată

Prin văzduh încet zbura.

Două umbre sta în vale,

Ce, cuprinse-n dulce jale,

Amor veşnic îşi jura.

Iar pe-o culme-n depărtare

Se vedea mişcând la zare

Un cal alb, copil de vânt;

Coamele-i erau zburlite,

Ş-a lui sprintene copite

Săpau urme pe pământ.

Nu te duce, nu, bădiţă!

(Zicea blânda copiliţă

Cu ochi plânşi, cu glas pătruns)

Ah! te jur pe sfânta cruce!

Stai cu mine, nu te duce…

Dar voinicul n-a răspuns;

Ci, strângând-o cu-nfocare,

După-o dulce sărutare,

Repede s-a depărtat

Şi, sărind cu veselie

Pe-al său cal de voinicie,

În văzduh s-a afundat.

*

Cine-aleargă pe câmpie

Ca un duh de vijelie

Într-al nopţii negru sân?

Cine fuge, cine trece

Pe la ceasul doisprezece?

Un cal alb, cu-al său stăpân!

Vântul bate, vâjâieşte,

Falnic calul se izbeşte,

De se-ntrec ca doi voinici.

Dar prin neguri iată, iată

Că lucesc pe câmp deodată

Mii de focurele mici.

Ele zbor, se depărtează.

Zboară calul, le urmează,

Păşind iute către mal.

Stai, opreşte! de pe stâncă,

În prăpastia adâncă

Au picat stăpân şi cal!

Şi de-atunci în fund s-aude

Gemete, blesteme crude

Care trec pe-al nopţii vânt.

Şi de-atunci ades s-arată

O fantasmă-nfricoşată

Care iese din mormânt!