Valul lui Traian - de Vasile Alecsandri

9.0/10 - 122 de voturi
Valul lui Traian

Pe câmpia dunăreană, care fuge-n depărtare,

Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare.

Ca pe sânul fără margini şi pustiu de ocean.

Unind două orizonuri, iată valul lui Traian!

El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală

A săpat, în primul secul, o triremă ideală.

Sau ca frânghia destinsă a giganticului arc

Ce-l purtă, luptând cu Roma, Decebal, falnic monarc.

O! miragiu sublim, fantastic!.. Prin o pulbere de aur

Gândul meu răpit în spaţiu ca pe aripi de balaur

Întrevede legioane deşteptate din mormânt

Călcând, val de năvălire, peste valul de pământ.

Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare,

Strălucit sub arme scumpe, sub hlamide consulare,

Şi trezind cu al său vuiet de ostaşi învingători

Iarba câmpului şi codrii munţilor apărători.

Iată-n frunte Sagitarii şi Veliţii, limbi străine,

Înarmaţi cu proasce, scuturi şi cu şapte javeline.

Ferentarii ce, ca dânşii, au pe capetele lor

Piei de fiare-ngrozitoare şi calige la picior.

Apoi Galii bravi şi veseli ce glumesc pe Celtiberii,

Şi Romanii în cohorte urmăriţi de Cavalerii,

Ce se-mpart în zece turme, purtând coiful de oţel

Cu o creastă de lungi pene care fâlfâie pe el.

Legioanele conduse pe a Daciei câmpie

De tribuni şi de centurii înarmaţi cu vergi de vie,

Sunt urmate de trofee, de sclavi mulţi, de şefii daci

Şi de care mari cu aur ce-s mânate de săraci.

Conuri, buciume şi tobe sună falnice fanfare!

Lungul val de năvălire pe-ale Daciei hotare

E menit să se iezească contra altor năvăliri…

Dar ce vis! în care timpuri se pierd tristele-mi gândiri?

Pe colnicul rotund, verde, la al vânturilor şuier

Cântă umbra lui Murgilă un păstor din al său fluier.

Lângă dânsul doarme-un câne; pe sus zboară un vultan

Şi o turmă de oi blânde pasc pe valul lui Traian!