Visul lui Petru Rareş - de Vasile Alecsandri

9.0/10 - 120 de voturi
Visul lui Petru Rareş

I

Jos în vale, pe Bârlad,

Lâng-a Docolinei vad,

Nimerit-au, poposit-au

Şi de noapte tăbărât-au

Zece care mocăneşti

Cu boi albi fălcieneşti.

De tot carul zece boi,

Înjugaţi doi câte doi;

Boi cu coarne ascuţite

Şi copite potcovite,

Boi de frunte şi mânaţi

De flăcăi toţi înarmaţi.

Iar în care ce avut,

Ce merinde-s de vândut?

Peşti de apă curgătoare

Şi de apă stătătoare.

Cu năvodul pescuiţi

Şi cu undiţa undiţi.

Dar merindele-s în cui?

A lui Petrea Majălui,

Care-i om de omenie

Ş-ar fi bun chiar de domnie

Dac-ar pune Dumnezeu

Tot omul la locul său!

Iată-l colo jos lungit,

Într-o burcă învelit,

Lângă focul de nuiele,

Unde ard, jupiţi de piele,

Patru miei de la Ispas

Pentru prânzul de popas.

Focul pâlpâie mereu,

Roş ca limba unui zmeu;

Şi pe culmea luminată

Şi prin tabăra-aşezată

Se văd boii la un loc,

Ţintind ochii lor spre foc.

Ard nuielele trăsnind,

Creşte para scânteind.

Împrejuru-i, ca o roată,

Şede argăţimea toată:

Numai Petrea nu-i în rând;

El deoparte stă pe gând.

Unul zice:”Măi voinici!

Auzit-aţi voi pe-aici

De biet domnul Ştefăniţă,

Ce-a fost om de mare viţă,

C-a murit cu zile-n sin

În cetate, la Hotin!”

Toţi fac cruce-ncremenind!

Un bătrân zice, zâmbind:

„A murit? Domnul să-l ierte!

De-acum să vedeţi voi certe,

Lupte, vrajbe-ntre boieri

Pentru scaun şi averi!”

Atunci Petre ia cuvânt:

„Aşa-i rândul pre pământ!

Cine-i slab, vrea a fi tare,

Cine-i mic, vrea a fi mare,

Căci domnia-i dulce pom

Care farmecă pe om!”

„Fie bine, fie rău,

Da-ne-ar sfântul Dumnezeu

Un alt Ştefan la domnie,

Să ieşim la vitejie!”

Astfel toţi răspund cu dor,

Şi adorm în somn uşor.

II

Focul taberei s-a stins,

Neagra umbră s-a întins.

Totul zace-n neclintire,

În adâncă amorţire;

Numai stelele sclipesc

Şi pe cer călătoresc.

Miezul nopţii s-a ivit

Şi prin lume-a răspândit

Ceata visurilor dalbe,

Visuri negre, visuri albe

Ce îngână până-n zori

Pe sărmanii muritori.

Iar un vis prevestitor,

Abătându-se din zbor,

Se opreşte lângă Majă

De-l încântă cu-a lui vrajă,

Arătându-i viu prin somn

Străluciri, măriri de domn.

Când năluca mamei lui

Pe malul Ialpăului

Se arată lin şi-i zice:

„O! de sânul meu ferice,

C-a purtat şi a născut

Domn viteaz şi priceput!”

Când un vultur aurit

Sus, pe cerul înnegrit,

Lucind falnic ca un soare,

Zicea: „Petre, frăţioare,

Cât de nalt e zborul meu,

Mult mai nalt va fi al tău!”

Când un lanţ întins de munţi

Cu-ai lui codri deşi, cărunţi,

Se-nchinau voios în cale;

Şi din munte şi din vale

Zvon de glasuri cuvânta:

„Să trăieşti, măria ta!”

Petre Majă – ademenit,

Din somn dulce s-a trezit.

O! minune! ce să vază

În a zilei albă rază?

Vede-acum cu ochi deschişi

Ce-a văzut cu ochi închişi.

Pe cel câmp, lung, înverzit,

Vine visul împlinit!

Pe colnice, pe-a lor coaste

Se coboară-o mândră oaste

Cu trei steaguri de oşteni

Şi trei cete de curteni.

Mândrii-s bravii călăreţi

Pe-armăsarii şoimuleţi!

Strălucind la foc de soare,

Ca-ntr-o zi de sărbătoare,

Ei în tabără s-opresc

Şi lui Petru-aşa grăiesc:

„Petre-Majă întru mulţi ani!

Noi curteni şi căpitani,

Fost-am, fost trimişi cu bine

Din Suceava către tine

Ca să-ţi zicem ţie-aşa:

Să trăieşti, măria ta!

De când Vodă la Hotin

A murit cu zile-n sân,

Ţara este-n văduvie.

Ea se-nchină, se dă ţie,

Ca să-i fii tu mire blând,

Domn viteaz, dup-a ei gând.

Iată deci că ne-nchinăm

Şi-n glas mare îţi urăm:

Să trăiască-a a ta mărire

Ani mulţi plini de strălucire

Pentru-a ţării bun noroc,

Pentru-a duşmanilor foc!”

Petre zice: „Buni sosiţi!

Pace vouă, soli iubiţi!

Iară voi ce-aţi slujit mie,

Feţii mei de argăţie,

Luaţi tot ce este-al meu…

Aşa-i dreptul, aşa vreau!”

Apoi mândru-nveşmântat,

Pe-un cal şarg încălecat,

Pleacă vesel la domnie…

Fericită calea-i fie,

Căci pe dânsul Dumnezeu

L-a pus drept la locul său!