Vulcan - de Vasile Alecsandri

9.0/10 - 100 de voturi
Vulcan

La gura Siretului,

Prin postul Sân-Petrului,

Ian, mări, că s-a ivit

Un caic lung, poleit,

Cu postav verde-nvelit.

Dar în el cine-mi era?

Era Suliman Aga

Cu cincizeci de ieniceri

Care poartă-n brâu hamgere.

Ei veneau încet, încet

De la Dunărea-n Siret,

Vadurile străbătând,

Malurile cercetând

De-un Vulcan, de-un căpitan,

Duşmanul lui Suliman.

Iată, mări, cum venea,

Că pe-un mal se întâlnea

Cu trei fete moldovene

Floricele dunărene,

Vorbitoare, cântătoare,

Şi de pânze înălbitoare.

„Bună vremea la trei fete!

De nu sunteţi voi şirete,

Spuneţi nouă de Vulcan,

Unde-i aprigul Bogdan?

Dacă-ţi spune voi cu drept,

Răsări v-ar flori la piept,

Flori cu faţă de bujori

Şi cu ochi de pruncuşori.

Lucrul vostru să sporească,

Pânzele să se-nălbească

Cum e coala de hârtie

Şi floarea de iasomie.

Iar de nu-ti grăi cu drept,

Arde v-ar dorul în piept,

Lucrul să nu vă sporească,

Pânzele să nu albească,

Ci la soare să-nnegrească

Şi la vânt să putrezească.”

Cele fete moldovene

Floricele dunărene,

De la mal se depărtau

Şi din gură cuvântau:

„Atunce s-ajungeţi voi

Când îţi afla de la noi

Unde-i badea cel iubit

Şi de turci nebiruit!”

Turcii se posomorau,

Pe mal verde coborau

Şi de mers nu se opreau

Până ce-n cale nu zăreau

O sălcică rămurată

Pe-un izvor rece culcată;

Lângă salcie o bătrână

Cu trei caftane-ntr-o mână

De sânge spălându-le,

De pietre bătându-le;

Iar sub salcie-un căpitan,

Şoimul ager de Vulcan,

Stând la umbră şi dormind

De-a lui viaţă ne-ngrijind,

Că de pază mi-l păzeşte

Şi la capu-i străjuieşte

Pandelaş, un grec voinic

Cu pistoale sub ilic,

Slugă veche şi iubită

De stăpânu-i dăruită.

Suliman s-apropia

Şi din gură-aşa grăia:

„Bre Pandele! de vrei bani

Să nu-i poţi mânca doi ani,

Dă-ne pe Vulcan legat,

Că-i peşcheş de împărat.”

Grecul lacom răspundea:

„Daţi-mi banii ş-om vedea.”

Suliman se bucura,

Bani-n poală-i număra,

Zece pungi de irmilici,

Opt de rubiele mici

Şi vro trei de venetici.

Iar Pandele ce făcea?

La stăpânu-i se ducea

Şi cu brâu-i de mătase,

Brâu cu ţesătura deasă

Îi lega braţele-n cruci

Şi-l dăruia rob la turci.

II

Lângă malul ridicat

Sta Vulcanul răsturnat

Ca stejarul cel frunzos

În pădure-aruncat jos.

Împrejuru-i adunaţi

Şedeau turcii înarmaţi

Şi pe rând se întreba

Ca ce moarte i-ar afla?

Unii ziceau să-l omoare

Cu laţ de spânzurătoare,

Alţii să-l cufunde-n apă,

Alţii să-l înfigă-n ţeapă,

Alţii să-l taie pe loc,

Alţii să-l arunce-n foc.

Iar Pandele-i asculta

Şi la rându-i cuvânta:

„La cea moară părăsită,

De stăpânul meu clădită,

Este-o piatră de râşnit

Care încă n-a slujit,

Şi e bună de-aninat

De un gât de vinovat

Şi-n Siret de cufundat.”

Turcii toţi evet ziceau.

Pe Vulcan iute-l duceau

Şi de piatră mi-l legau

Şi-n Siret îl aruncau.

Apele se deschideau

Şi pe loc se închideau

Cum se-nchide pe-un mormânt

Gura negrului pământ.

Apoi turcii purcedeau,

La Galaţi ei se duceau,

Lăsând îndărătul lor

Pe luciul apelor

Vălurele uşurele

Şi vârtejuri în cercurele.

Iar Vulcan se cufunda

Până ce de fund el da.

Când în fund el ce făcea?

Brâul cu dinţii-l rodea.

Mână dreaptă-şi desfăcea,

Din picioare s-opintea

La lumină de ieşea.

Apoi greu el înota

Şi din gură cuvânta:

„Sărăcuţ, amar de mine!

Căci un ajutor nu-mi vine

Să mă scoată de la greu,

Să-mi lungească veacul meu!”

Iată, mări, că deodată,

Îi răspunde-un glas de fată:

„Voinicele, ţine bine,

Că eu vin, alerg la tine.”

Copiliţa sprintenică

Sărea într-o luntricică

Şi cu mâinile vâslea,

Pe Vulcan de mi-l scăpa,

Iar Vulcan o săruta

Şi cu drag îi cuvânta:

„Fire-ai, dragă, fericită!

Că tu eşti a mea ursită,

Ca lumina de iubită.

Mergi acum la tine-acasă

Şi-ţi ia haine de mireasă

Şi m-aşteaptă bucuroasă.

Că eu dacă-oi izbândi

Cu tine m-oi logodi,

Ş-om face casa-mpreună,

Să trăim viaţă bună.”

III

El la târg se îndrepta,

Mamei lui se arăta,

Iar bătrâna lăcrima

Şi cu jale cuvânta:

„Alei! dragă, de eşti viu,

Spune mamei ca s-o ştiu,

Iar de nu, să te bocesc

Trupul să ţi-l pânzuiesc,

Podurile să-ţi gătesc.

„Nu sunt mort, nu mă boci,

Nici în pânze nu mă-nveli,

Ci în stremţe mă-nveleşte

De mă schimbă caliceşte.”

Făcea mă-sa cum zicea,

În calic îl prefăcea.

El pe uliţe apuca,

Crâşmele de le cerca,

Cerca una, cerca două,

Până împlinea câte nouă…

Când a fost l-a nouălea,

El înăuntru năvălea,

Că-nlăuntru el văzuse

Pe Pandeli ce-l vânduse.

Vânzătorul sta culcat

Tocmai-n fund pe un macat,

Lăudându-şi faptele

Şi bându-şi păcatele.

„Noroc bun şi veselie

Celor ce-s în avuţie,

Să-mi faceţi parte şi mie!

Căpitane Pandelaş,

Tu, ce eşti un bogătaş!

Dă-mi o frântă de leţcaie

Că foamea cumplit mă taie

Şi până la pământ mă-ndoaie.”

„Măi străine, măi sărace!

De ţi-e foame, n-am ce-ţi face

Că mă ţin greu înşelat

De toţi banii ce i-am dat

Pe ist paloş oţelit,

Cu mănunchiul poleit.”

„Dă-l încoace, fătul meu,

Ca să-l cercetez şi eu,

Şi să-ţi spun adevărat

Dac-ai fost tu înşelat.”

Grecul beat paloşu-i da,

Iar Vulcan cum îl lua,

Ochii-n sânge-şi încrunta

Ş-apoi aspru cuvânta:

„Alelei! fecior de lele!

Vânzător zilelor mele!

Nu te ţinea înşelat

De câţi bani pe el ai dat,

Dar te ţine înşelat

Într-a cui mână l-ai dat

Alei! fiară veninoasă!

Liftă rea, necredincioasă!

Ce rău, spune, ţi-am făcut,

Turcilor de m-ai vândut?

Ori la mine n-ai avut

De mâncat şi de băut?

Haine bune de-mbrăcat?

Cal frumos de-ncălecat?

Ai vroit tu să mor eu,

Dar n-a vroit Dumnezeu,

Că de moarte m-a scăpat,

Să te curăţ de păcat!”

Cum zicea se şi izbea,

Capul grecului tăia,

Apoi trupu-i târâia

Fără popă, nici prohod

Până la capra unui pod,

Şi podeaua ridica

Şi sub pod îl arunca.

Apoi iar se întorcea,

Iar pe uliţe purcedea

Şi din turci el căsăpea

Câţi pe mână-i încăpea.

Apoi iute alerga

Şi voios se cununa

Cu cea fată moldoveană,

Floricică dunăreană,

Care-n haine de mireasă

L-aştepta de mult acasă.

Spusu-v-am cântec bătrân

Şi mai am vro două-n sân.

De-ţi avea suflete bune,

Şi pe-acele vi le-oi spune.