Călătorul şi cânii - de Gheorghe Asachi

8.0/10 - 121 de voturi
Călătorul şi cânii

Dineoare, un om pacinic, de mii grije-mpresurat,

Pe o cale, în amurgul, trecea-aproape de un sat.

Dulmecând pre el un câne, începu cumplit să latre;

De asemene şi alţii, din bordeie şi din şatre,

Păzitorii câni de stână, cu dulăi ş-ogari urla,

Cât de vuietul sălbatic toţi munceii răsunau.

Asurzit, plin de mirare, întrebă pe câni nu-s cine:

Zgomotul şi astă larmă, spuneţi-mi, de unde vine?

Însă nimeni putut-au ca să deie vrun răspuns,

Că lătra cânii, căţeii, din tunericul ascuns,

Făr-a şti, cu toţi, de ce

În lătrat se întrece!

A deşertului om asta este chiar icoana vie:

Cel rău scoate o minciună, alt nebun adaoge-o mie,

Strigă, flacăra invită,

Făr-a şti de ce-i stârnită!

Focul din scântei precum,

Născând, toate le preface

În cenuşă şi în fum,

Aşa-a oamenilor pace

O minciună au surpat

Şi pe fraţi au dezbinat.

Deseori virtutea sântă prin intrigă s-au pierdut,

Socrat pentr-o calomnie cupa morţii au băut,

Aristide s-au disţerat,

Sţipion s-au defăimat,

Staturi mari, ce-au înflorit,

Tot de-acest rău au pierit!