Călătorul şi cânii - de Gheorghe Asachi

8.0/10 - 121 de voturi
Călătorul şi cânii

                        Dineoare, un om pacinic, de mii grije-mpresurat,
                        Pe o cale, în amurgul, trecea-aproape de un sat.
                        Dulmecând pre el un câne, începu cumplit să latre;
                        De asemene şi alţii, din bordeie şi din şatre,

                        Păzitorii câni de stână, cu dulăi ş-ogari urla,
                        Cât de vuietul sălbatic toţi munceii răsunau.
                        Asurzit, plin de mirare, întrebă pe câni nu-s cine:
                        Zgomotul şi astă larmă, spuneţi-mi, de unde vine?

                        Însă nimeni putut-au ca să deie vrun răspuns,
                        Că lătra cânii, căţeii, din tunericul ascuns,
                        Făr-a şti, cu toţi, de ce
                        În lătrat se întrece!

                        A deşertului om asta este chiar icoana vie:
                        Cel rău scoate o minciună, alt nebun adaoge-o mie,
                        Strigă, flacăra invită,
                        Făr-a şti de ce-i stârnită!

                        Focul din scântei precum,
                        Născând, toate le preface
                        În cenuşă şi în fum,
                        Aşa-a oamenilor pace

                        O minciună au surpat
                        Şi pe fraţi au dezbinat.
                        Deseori virtutea sântă prin intrigă s-au pierdut,
                        Socrat pentr-o calomnie cupa morţii au băut,

                        Aristide s-au disţerat,
                        Sţipion s-au defăimat,
                        Staturi mari, ce-au înflorit,
                        Tot de-acest rău au pierit!