Cerbul la fântână - de Gheorghe Asachi

                        Într-o fântână limpide,
                        La codru, pe la munte,
                        Văzându-şi cerbul coarnele
                        Ce-i se-nalţă pe frunte,

                        Lăuda podoaba gemene,
                        Dar bănuit-au foarte
                        Cum şi picioare-asemene
                        Nu-i dă nedreapta soarte,

                        Zicând Ramosul creştetul,
                        Mândria frunţii mele,
                        Chiar ca copacii codrului
                        Se nalţă către stele

                        Aleu, cum şi picioarele
                        N-au formă, nici tărie,
                        Că ele chiar ca fusele
                        Sunt făr-analogie

                        Dar când aşa se critică,
                        Răsună-n jur tufarii,
                        Din care fără tropote
                        Ies sprintenei ogarii

                        Cerbul de spaimă tremură
                        C-un salt la fugă împunge
                        Şi din câmpină repede
                        Între tufari ajunge

                        Urâte mădulările
                        L-ar fi putut s-ajute,
                        De nu-i era de piedică
                        Podoabele cornute

                        Cerbul în dese ramuri
                        Intrând, abia s-aburcă,
                        Căci lăudate-i coarnele
                        La trecere-l încurcă

                        Dar când ogarul dintele
                        Încruntă-n şold, sărmanul
                        Cerbul odoru-şi blastămă
                        Ce-i creşte pe tot anul!

                        Decât folosul, multe ori
                        Deşertăciunea place,
                        Care apoi de-a pururea
                        În daune se preface.