Într-o fântână limpide,
La codru, pe la munte,
Văzându-şi cerbul coarnele
Ce-i se-nalţă pe frunte,
Lăuda podoaba gemene,
Dar bănuit-au foarte
Cum şi picioare-asemene
Nu-i dă nedreapta soarte,
Zicând Ramosul creştetul,
Mândria frunţii mele,
Chiar ca copacii codrului
Se nalţă către stele
Aleu, cum şi picioarele
N-au formă, nici tărie,
Că ele chiar ca fusele
Sunt făr-analogie
Dar când aşa se critică,
Răsună-n jur tufarii,
Din care fără tropote
Ies sprintenei ogarii
Cerbul de spaimă tremură
C-un salt la fugă împunge
Şi din câmpină repede
Între tufari ajunge
Urâte mădulările
L-ar fi putut s-ajute,
De nu-i era de piedică
Podoabele cornute
Cerbul în dese ramuri
Intrând, abia s-aburcă,
Căci lăudate-i coarnele
La trecere-l încurcă
Dar când ogarul dintele
Încruntă-n şold, sărmanul
Cerbul odoru-şi blastămă
Ce-i creşte pe tot anul!
Decât folosul, multe ori
Deşertăciunea place,
Care apoi de-a pururea
În daune se preface.