Diogenes, în Atena,
Unde strălucea lumina,
Un bărbat era mintios,
Însă judecat pe dos.
Că-i filozof unii spun,
Alţii că au fost nebun!
Dar de asta nu mă mir
Căci un om cu caracter
Nebunie când nu face,
Care cetei oarbe place,
Deseori în astă lume
De nebun câştigă nume.
Cu sistemul ce avea,
Cu puţin se sătura,
Cu apusul adormea,
În răsărit se scula;
Toţi ziceau că e smintit,
Dar el era fericit.
A lui port ş-a sa figură
Nu făcea măcar trei bani;
La frig cum şi la căldură
El purta de treizeci ani
O manta de tot cârpită,
Pălărie bortelită,
Locuia în un antal,
Unde vorbea de moral.
Ospătând odată-o ceapă
Şi cu palma băund apă,
Văzu piaţa-mpodobită
Cu o statuă sculpită.
La ea merge,-n genunchi pică
În sus mâinile rădică,
Şi plecat ca cerşitor
I cerea un ajutor.
Dar un grec, trecând, i zisă:
Filozoafe, pare-ţi-se
Că di-i cere noapte, zi,
Ruga ta s-a auzi!
Ori nu vezi c-acea figură
E de piatră săpătură,
Fără cuget şi simţire,
Vrun suspin nu o pătrunde!
Diogene atunci răspunde
Însemnat-acest cuvânt:
Oamenii ce alta sânt?
Prin a petrei închinare
Eu aice mă învăţ
Pe al omului dispreţ
Ca să-l sufăr cu răbdare!