Diogenes - de Gheorghe Asachi

9.0/10 - 100 de voturi
Diogenes

Diogenes, în Atena,

Unde strălucea lumina,

Un bărbat era mintios,

Însă judecat pe dos.

Că-i filozof unii spun,

Alţii că au fost nebun!

Dar de asta nu mă mir

Căci un om cu caracter

Nebunie când nu face,

Care cetei oarbe place,

Deseori în astă lume

De nebun câştigă nume.

Cu sistemul ce avea,

Cu puţin se sătura,

Cu apusul adormea,

În răsărit se scula;

Toţi ziceau că e smintit,

Dar el era fericit.

A lui port ş-a sa figură

Nu făcea măcar trei bani;

La frig cum şi la căldură

El purta de treizeci ani

O manta de tot cârpită,

Pălărie bortelită,

Locuia în un antal,

Unde vorbea de moral.

Ospătând odată-o ceapă

Şi cu palma băund apă,

Văzu piaţa-mpodobită

Cu o statuă sculpită.

La ea merge,-n genunchi pică

În sus mâinile rădică,

Şi plecat ca cerşitor

I cerea un ajutor.

Dar un grec, trecând, i zisă:

Filozoafe, pare-ţi-se

Că di-i cere noapte, zi,

Ruga ta s-a auzi!

Ori nu vezi c-acea figură

E de piatră săpătură,

Fără cuget şi simţire,

Vrun suspin nu o pătrunde!

Diogene atunci răspunde

Însemnat-acest cuvânt:

Oamenii ce alta sânt?

Prin a petrei închinare

Eu aice mă învăţ

Pe al omului dispreţ

Ca să-l sufăr cu răbdare!