Erostrat - de Gheorghe Asachi

9.0/10 - 195 de voturi
Erostrat

Era seară şi-ntre nouri soarele s-acufunda,

Când din Efes tot poporul de la jocuri se-nturna;

Cuprins încă de plăcerea a priveleştei frumoase,

Vorovea despre minunea luptelor mult maiestroase;

Deodată, prin tuneric, ceriu-n jur au scăpărat;

Tot poporul stă pe loc

Şi-nturnând spre Efes ochii, templul cel mai minunat

Îl văzu cuprins de foc.

Îndărăt aleargă iute, speriat acel popor,

Ca să afle d-unde-i focul, ca să deie ajutor.

Printre fum, prin caldă boare,

Prin scânteilor lucoare,

De aproape ajungând,

Iată că au însemnat

Un om repede mergând;

Era acesta Erostrat.

Ca turbat de nebunie,

Ţinea-n mână o făclie,

Şi prin strigătul cumplit

A sa faptă au vădit.

A poporului, deci, ceată,

De mânie înfocată,

La giudeţ pre el îl cheamă

Şi-osândire cere dreaptă

Pentru astă crudă faptă;

Erostrat stă fără teamă.

Îl întreabă ce păcat

L-astfel faptă l-au mânat?

Cercetează dacă n-are

Vreun cuvânt de apărare.

Ori din groapa-ntunecată

Furia înveninată

Fărmăcat-au a sa minte,

Încât barbar s-au atins

De atâtea lucruri sfinte,

Pe Diana au aprins.

Au dărmat a ei icoane,

Preţuite-n milioane,

Templul ei au nimicit,

Ce-i lăcaş de zei dorit

Şi-i misteriul de lege,

Faima Greciei întrege!

Dar Erostrat, nepătruns:

Dete atunci acest răspuns:

Am dorit ca al meu nume

Cunoscut să fie-n lume;

Iată-mi fapta şi prihana,

De-asta ars-am pe Diana!

Inima-mi de venin plină,

Mintea fără de lumină,

De ambiţie orbit,

Neputând să fac nimic,

Lucrul ce-i de alţii urzit

Hotărât-am ca să-l stric.

Vreo mustrare nu îmi vine;

Trist Efesul ca să fie,

Nu cer alt decât de mine

Să vorbească şi să scrie!

Dar giudeţul declărează: O, de rele făcător,

Prin virtute să câştigă numele nemuritor!

Cel ce criminale face, de ambiţie îndemnat,

Bună faimă nu câştigă, ce în veci e blestemat;

Vei muri la întuneric, defăimat de-ntreaga lume,

Şi epoca viitoare n-a cunoaşte al tău nume!