În unire stă tăria - de Gheorghe Asachi

                        Nu-n zădar e scris pe aur
                        În latinelor rostire:
                        Crescunt parvae res concordia
                        (Lucruri mici cresc prin unire);

                        Făr-unire nu-i vârtute
                        În familii, nici în stat,
                        Cum exemple mii trecute
                        De ajuns au arătat.

                        Un părinte bătrân foarte,
                        Propiet acum de moarte,
                        Vrând uni pe fiii săi,
                        Zis-au lor: Blem, feţii mei,

                        Cercaţi dac-a frânge poate
                        Cel mai tânăr dintre voi
                        Ceste dârzi unite toate,
                        Iar în urmă spune-voi

                        Ceea care tari le face.
                        Din fii unul le-au luat,
                        Dar zădarnic au cercat,
                        Şi dând altui mai ghibace

                        Întrunit acel baston,
                        Zis-au: Eh, de eşti Samson!
                        Şi acestui opinteală
                        Au dat numelui sminteală.

                        Mai cercat-au fiul mic,
                        Ce şi el n-au frânt nimic.
                        Cu toţi timpul lor pierdură,
                        Că unite-n legătură

                        Nici o dardă nu s-au frânt.
                        Atunci tatăl lor li zice:
                        Moale braţe văd aice;
                        Să v-arăt ce încă sânt

                        În asemene-ntâmplare!
                        Dar când astă lăudare
                        O iau fiii lui drept şagă,
                        Bătrânelul tremurând

                        Întâi dărzile dezleagă
                        Şi le frânge-apoi pe rând,
                        Zicând: Fie-vă de ştire
                        Că puterea stă-n unire.

                        Deci şi voi, o, fiii mei,
                        Într-un cuget fiţi tustrei,
                        Unul altui de-ajutori!
                        Cât trăia bătrânul lor

                        Li-nnoia adeseori
                        Acest sfat mântuitori,
                        Şi-n minutul de pe urmă,
                        Care firul vieţii curmă

                        Cu o inimă ş-o gură
                        Fiii lui unirea-i jură.
                        După aceasta au găsit
                        Multe-averi de moştenit,

                        Dar plântate-n socotele
                        Şi-interesuri având grele.
                        Flămândă se-ndeasă-ndată
                        De vecini şi veri o ceată.

                        Unii fac pretenţii-n bani,
                        Alţi în sate şi-n ţigani,
                        Însă-a fraţilor unire
                        Este scut de mântuire

                        Ş-apărându-se-mpreună
                        Teferi stau în grea furtună.
                        Dar duioas-armonia lor
                        N-au avut un trainic spori;

                        Deşi sângele-i îmbină,
                        Egoismul îi dezbină.
                        La-mpărţelile averii
                        Unul darmă pe celalalt,

                        Cu vecinii atunci verii
                        Înnoiesc a lor asalt
                        Şi aflând pe tustrei fraţi
                        Între sine dezbinaţi,

                        Strămoşeasc-a lor avere
                        Se împrăştie şi piere.
                        Venindu-li-n urm-aminte
                        Pilda bunului părinte,

                        Despre cele dârzi legate,
                        Dezunite-apoi sfărmate,
                        Dorea fieşcare fiu
                        A-i urma, dar pre târziu!