Momiţa - de Gheorghe Asachi

Pentru-un spirit ce nu doarme
Nu-i nimica mai uşor
Decât planuri de reforme
Ca să deie la popor.

De sunt bune, de sunt rele,
Destul fie frumuşele.
Aşa odată o momiţă,
Din filozofilor viţă,

Care nimica creează,
Ce toate le imitează,
Prin formal act s-au fost prins
Marea toată să o sece

Şi că-n sec prin ea va trece.
Pentru asta au aprins
Toţi copacii din pădure
Şi din pietre făcu zgure.

Atunci, iacă, cu mirare,
Animalii toţi strigară:
Ce invenţie minunată!
Iar momiţa îngâmfată

Li făcu acest cuvânt:
Multe averi de bun pământ
Şi ogoare eu voi da
Focul apa de-a seca,

Iar despoticul guvern
Chiar de astăzi voi schimba
Şi republica-n etern
Pentru voi s-a proclama.

După ce mai bună parte
De moşii mi se va da,
Restul n-are să să-mparte,
Ce-n comun s-administra.

Atunci patriei reformate
Dulce soarta va să fie,
Comunismul de frăţie,
Libertate,

Egalitate,
De a lua lucruri străine
Privilegiu e pentru-oricine,
Legile şi dreptate,

Ca strigoaie răsuflate,
Mai veche de piramide,
S-aibă ca invalide
Şi căzute-n hebeţie

Pensie din Visterie.
Dar pe când ea declama,
Pe un asin întreba
Dacă scad a mării unde.

Încă nu, ista-i răspunde.
Nu să turbură încă apa?
Parcă doarme,-i zice iapa.
Dar momiţa prefăcută

Elementelor impută
Că nu i s-au nemerit
Cele ce au profeţit.
Ş-operaţia tot aşteaptă.

Oare ce-au urmat în faptă?
Au ars arbori din pădure,
Iar din marea cea adâncă
N-au scăzut o picătură.

Mai ales sporit-au încă.
Codrul daună grea au atras,
Marea, mare au rămas,
Aşa câte un şarlatan

Ni propune un frumos plan,
Zgură chiar cu poleială
Care ploaia curând spală.