Ochii şi nasul - de Gheorghe Asachi

Urma ceartă dineoare între ochi ş-un nas vecin,

Cui din doi, după dreptate, ochelarii se cuvin?

Advocat se făcu limba şi pe nas îl apăra,

Iar urechea, prezidentul, a ei ziceri asculta.

Atunci limba, cu talent,

Au zis către prezident:

Dreaptă pleacă-ni, ureche,

Să auzi dovezi o mie,

Prin înscris şi mărturie,

Cum de epoca cea veche

Neam de nas, tot necurmat,

Ochelarii au purtat

Şi-i să cade ca moşie

Trecută-n paragrafie.

O comisie de mazili,

Rânduită chiar pe nas,

Au găsit între movili

Brazda ce-ochelarii au tras.

Tribunalul va ierta,

Se pot pilde arăta:

Faţa dacă ar fi rămas

De-ntâmplări să n-aibă nas,

Cine ar fi acel măgar

Ca să poarte ochelari?

Din aceste, lămurit,

După legi am dovedit

Cum că pentru nas anume

Ochelarii s-au urzit,

Ş-ochelarilor în lume

Post pe nas s-au rânduit!

La această limbuţie

Bravo-n sală au răsunat,

Iar nasul de bucurie

De trei ori au strănutat.

Dar ghibace a noastră limbă

A ei sistemă o schimbă

Şi chiar pentru altă parte

Paragrafuri tot din carte

Aşa venerate au scos

Că au dovedit pe dos,

Fără nici un pic favor,

Nici prepus de strâmbătate,

Cum că ochii au dreptate

Peste ochelarii lor.

Dar urechea, care-n faptă

A limbii au înţeles

Mituirea în proces,

Hotărârea-ncheie dreaptă:

Nasul drit de proprietar

Aibă peste ochelari,

Ochii se vor mărgini

Prin ii numai a privi.