Chiar ca astăzi, în vechime
Mulţămit n-au fost mai nimeni.
O zi-n Roma de Senat
Tot poporul dezbinat
Zis-au: Lauda ş-orice bine
La boierii ţării vine,
Când în pace şi-n război
Purtăm sarcina tot noi!
Împutând deci în mânie
Pe Senat de tiranie,
Iute iese din cetate
Tot poporul ca să-şi cate
Nouă patrie, alt pământ,
Şi deodată se aşează
Pe un munte ci-i zic Sfânt.
Dar Senatu-i deputează
Pre Menenius înţelept,
Ce-mblânzind nedreaptă ură
Prin a sa cimilitură
Îl aduse îndărăt.
Romanului deci popor
Zise cesta senator:
Mădulările rebele
Imputau o mii de rele
Rânzei lor şi mai ales
Că un trai ş-ar fi ales
Spre mâncare şi spre somn;
Deci şi ele-au vrut să facă
Fiecare ca un domn.
Fără noi, zise-ntre sine,
Bârdăhanii nimic sânt,
Ş-ar trăi doară de vânt?
Când şărbindu-i foarte bine
Asudam ca nişte vite,
Iar stomahu-n loc s-ajute
Osteneala ni înghite,
Ca să prindă la vârtute!
Decât şerb să fii tu trist,
Mult mai bine-i egoist!
Cele zise-au şi făcut,
Talpa-n loc au şi stătut.
Nici pic braţul se întinde,
Mâna la nimic nu prinde,
Şi stomahului zic toate:
Lucre singur, dacă poate!
Îns-aceast-a lor mânie
Au fost mare nebunie;
Fiecare mădulare
Pe stomahul tot întârtă,
Dar pe sine însăşi ceartă,
Că-n curând au obosit,
Şi când toate au amorţit
Mădulările rebele
Cam târziu au înţeles
Că spre comun interes
Mai mult lucră decât ele
Cela cărui zic bârdan,
Leneş, trândav şi tiran!