Vulpea, momiţa şi fiarele - de Gheorghe Asachi

Murind Leul împărat,
Fiarele s-au adunat
Pe temeiul legii lor
Să-şi aleagă-un domnitor.

Deci corona din cutie,
Ce-avu şarpele-n păstrare,
S-au fost scos în adunare
Să o cerce cui să vie.

Îns-oricâţi o probuia,
Nici unuia nu-i venea.
Că deşi toţi aveau gust,
Având unii cap îngust,

Corona pe nas cădea,
Alţii gros şi cap cornut,
Încât ea n-au încăput.
Deci momiţa cea bufonă

Vru să cerce-acea coronă,
Face şegi şi mii grimase,
Coţcării cu toate clase,
Încât cap-au lunecat

Şi corona i-au întrat.
Asta aleasă ghibăcie
Minţii sale dând protie,
Toate fiarele o urează,

Domnitoare o proclamează
Numai vulpii n-au plăcut
Lucrul care s-au făcut.
Tăcând a ei sentiment,

Ea-i face un compliment
Ş-au zis: Doamnă, o comoară
Zace-ascunsă lângă o moară.
Cred că altul nu o ştie;

Deci aceasta după legi
Se cuvine, doamnă, ţie!
Deşi doamna iubea şegi,
Cu argint nu şuguia,

Ce supt stâncă-l încuia.
Spre-a nu fi deci înşelată,
Cu vulpea aleargă-ndată
Să apuce-acel odor.

Dar, aleu, a ei picior
Începu în o capcană
Ce au prins pe suverană.
Atunci vulpea au urlat

Şi pe fiare-au adunat,
Iar momiţei au zis: Vezi,
Vrei pe noi să guvernezi
Şi nu ştii a te purta

Pentru chiar persoana ta!
Aşadar toţi o distronă,
Declarând în deplin vot
Că puţini în lume pot

Vrednici fi de o coronă.