Vulpea şi ţapul - de Gheorghe Asachi

Un bărbos ţap cornuratic,
Cu o vulpe, dineoare
Se dusese la văratic
Ca să facă-o vânătoare.

Ţapu-i tont, dar fumuratic,
Soţul său e viclean practic.
Însetaţi ambii de căldură,
Într-un puţ s-au coborât;

După ce prin beutură
Pofta lor au răcorit,
Zis-au vulpea: Eh, cumetre,
Nu-i destul a s-adăpa;

Dintr-aceste oable pietre
Oare, zi-m, cum vom scăpa?
Deci eu cred ca să te faci
Ţap cu minte şi ghibaci

Şi-n a puţului părete
Brâncele-ţi întinde drept,
Apoi eu pe a tale spete
Şi pe cornul înţelept

Voi sui şi până-n sară
Teafăr te voi scoate-afară.
Atunci ţapul au strigat:
Bravo, ce plan minunat!

La aceste câtu-i Prutul
Nu m-ajungea priceputul!
Însă vulpea nu se-ncurcă,
Ce din puţ pre ţap se urcă

Şi ajungând sus pre pământ
Face ţapului cuvânt
Prin îndemn către răbdare,
Ce-i virtute foarte mare,

Zicând: Dacă maica fire
Dramuri ţ-ar fi dat de minte
Măcar cât în barbă-ai fire,
Apoi în puţ mai înainte

De-a intra tu ai gândi
De-acolo cum ai ieşi.
Deci en vezi acuma, ţape,
Din puţ cine să te scape,

Ş-apoi ie mai bine samă!
Iartă dacă eu m-am tras,
Dar un interes mă cheamă,
Care nu pot ca să-l las

Orice lucru-nfiinţezi
Rezultatul să-i prevezi.