Vulpea şi ţapul - de Gheorghe Asachi

Un bărbos ţap cornuratic,

Cu o vulpe, dineoare

Se dusese la văratic

Ca să facă-o vânătoare.

Ţapu-i tont, dar fumuratic,

Soţul său e viclean practic.

Însetaţi ambii de căldură,

Într-un puţ s-au coborât;

După ce prin beutură

Pofta lor au răcorit,

Zis-au vulpea: Eh, cumetre,

Nu-i destul a s-adăpa;

Dintr-aceste oable pietre

Oare, zi-m, cum vom scăpa?

Deci eu cred ca să te faci

Ţap cu minte şi ghibaci

Şi-n a puţului părete

Brâncele-ţi întinde drept,

Apoi eu pe a tale spete

Şi pe cornul înţelept

Voi sui şi până-n sară

Teafăr te voi scoate-afară.

Atunci ţapul au strigat:

Bravo, ce plan minunat!

La aceste câtu-i Prutul

Nu m-ajungea priceputul!

Însă vulpea nu se-ncurcă,

Ce din puţ pre ţap se urcă

Şi ajungând sus pre pământ

Face ţapului cuvânt

Prin îndemn către răbdare,

Ce-i virtute foarte mare,

Zicând: Dacă maica fire

Dramuri ţ-ar fi dat de minte

Măcar cât în barbă-ai fire,

Apoi în puţ mai înainte

De-a intra tu ai gândi

De-acolo cum ai ieşi.

Deci en vezi acuma, ţape,

Din puţ cine să te scape,

Ş-apoi ie mai bine samă!

Iartă dacă eu m-am tras,

Dar un interes mă cheamă,

Care nu pot ca să-l las

Orice lucru-nfiinţezi

Rezultatul să-i prevezi.