Ariciul şi cârtiţa - de Alecu Donici

9.0/10 - 177 de voturi
Ariciul şi cârtiţa

– Sunt liberă, am dreptul,

O cârtiţă zicea,

Pe sub pământ cu-ncetul,

Să scurm cât mi-ar plăcea.

Şi cine poate oare de mine să se lege,

Când eu mă cred în lege?

Prefac în ţărnă neagră pământul sănătos

Şi-l fac moşinoios…

– Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură,

Neîmpăcată ură

Asupra tuturor ca tine vietăţi,

Ce zac în răutăţi.

Căci văd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsă,

Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori;

Văd iarăşi o grădină de frumuseţi cuprinsă,

Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori.

Şi pentru ce tu oare nu scormoleşti gunoaie,

Ca să lucrezi în ele cât vrei la moşinoaie,

Iar nu pământ curat:

Cunoaşte dar, că duşman îţi sunt neîmpăcat…

După aşa cuvinte, ariciul iată, vede

Un moşinoi mişcând;

Cu armele-i întinse la dânsul se repede

Şi cârtiţa mi-o scoate abia, abia suflând.

– A! Îmi căzuşi pe ace,

Ariciul ei îi zice, – socot că te-am pătruns? –

– Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face.

Oftând ea a răspuns.

– Ei fie! astă dată te las în bună pace,

Ariciul îi rosteşte, dar iată-ţi hotărăsc

Să spui la ale tale: ce-i bun să nu atace!

Sunt publicişti pe lume ce purure cârtesc.

(Şi fabula aceasta chiar lor o dăruiesc).

Ei cred că au dreptate pe orice om s-atace,

Încât lor nu le place:

Dar totuşi câteodată ariciul îşi găsesc.