Braminul - de Alecu Donici

7.0/10 - 118 de voturi
Braminul

Eu v-am spus odată, că omul când greşeşte

Adeseori pe altul se dezvinovăţeşte;

Iar dacă nu-i rămâne alt chip de îndreptat,

Apoi ori întâmplarea, ori dracu-i vinovat.

În India bogată

Un cuvios bramin,

Deşi era în faptă

De rele patimi plin,

Însă prin iscusinţa acea de ipocrit,

El da încredinţare

Că ar avea purtare

Întocmai cum se cade unui bramin cinstit.

Oare ipocrizie

Şi-ntre bramini să fie?

(Sau numai pe la noi

Sunt lupi în piei de oi?)

La astă întrebare

Chiar fabula mea poate să facă dezlegare.

Braminii împreună cu toţii vieţuiesc

Şi se povăţuiesc

De un păstor mai mare.

Ei sunt pilduitorii de lege în popor;

Au multe slujbe grele,

Au post nu prea uşor

Şi aspre rânduiele.

Deci, într-o zi de post

Braminul meu la slujbă, hrănit cu totul prost,

Socoate cum s-o deie

Ceva la fruptişor

Şi-i vine-n gând să ieie

Un proaspăt ouşor

Şi să-l cam învârtească la para lumânării.

Urmând aceasta, iată pe uşile cămării

Păstorul se iveşte:

– Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat?

Vezi cum se dezveleşte

Oricât de mic păcat.

– Oh! dreptule părinte, braminul au răspuns.

Întru aşa ispită vicleanul m-au adus!

Iar dracul de sub pat,

Ca mâţa au ţipat:

– Ba, ba, cucernice! mă iartă,

Eu singur văd întâiaşi dată

Cum ouăle se coc

L-a lumânării foc

Şi-ţi mulţumesc pentru ştiinţă,

Dorindu-ţi pocăinţă.

Adio! Ţine minte că dracul nu cunoaşte

Câte, un bun făţarnic, în cugetul său naşte.