Bricele - de Alecu Donici

Eram în hotărâre de fabuli să mă las,

E grea această cale la muntele Parnas;

Dar unchiul, care strânge nepotului avere,

Ce vrea de la el cere.

Aşa un unchi al meu,

Uşoară să-i stea ţărna şi sufletul ferice,

Prin testamentul său

Mă leagă ca să public o fabulă de brice;

Plinesc a lui voinţă ca sfântă datorie.

El îmi spunea c-odată, într-o călătorie,

Stând sara la popas,

Găsi un vechi prieten, cu care a şi mas.

Ei de cu seară-n vorbe de râs, de desfătare,

Cu pace-au adormit.

A doua zi, când unchiul din somnu-i s-a trezit,

Pe scumpul său prieten văzu în altă stare.

Acesta la o masă-n oglindă se uita

Şi-aşa de greu ofta,

Că îţi venea a crede

Că-n ea pieirea-şi vede.

– Ce-ţi este, frate dragă – îi zise unchiul meu –

Au nu cumva ţi-e rău?

– Oh, nu – răspunse cela – sunt sănătos, sunt bine;

Dar e o-mprejurare mai tristă pentru mine,

Că trebuie să mă rad

Şi barba mi-e ghimpoasă ca frunza cea de brad.

– Atâta-i tot, se vede că brice ai tâmpite?

– E prea adevărat,

Eu unul mă tem, frate, de brice ascuţite.

– Apoi nu-i de mirat,

Tu însuţi îţi faci răul. Întreabă şi-ţi vor spune

Toţi cei ce se rad singuri: că tu cu brice bune

Te-ai rade mult mai lesne şi mai nevătămat

Decât cu cuţitoaie

Ce pielea ţi-o despoaie.

A unchiului idee ca să v-o lămuresc,

Rog să luaţi aminte:

Că unii se feresc

De oamenii cu minte

Şi sunt mai bucuroşi

De cei la cap cam groşi.