Broasca şi zeul - de Alecu Donici

– Bre-che-che-chex! coax! coax!
Căci fără apă am rămas! –
Aşa striga o broască, ce de cu primăvară
Din valea cea slotoasă, pe deal s-a fost retras,

Şi într-o scursură trăia ca pe Parnas.
Dar seceta de vară
Scursurile-au zbicit,
Iar broasca mea zvântată de-a glodului dar mare,

Striga la zei aşa de tare,
Precum mai sus v-aţi lămurit.
Ea prin acea strigare rugi grele înălţa:
Să se ridice apa pân’ la scursura sa.

Când iată!
Zeul se arată.
Şi-i zice: „Ce vrei oare,
Urâtă grăitoare?

(Era, se vede, Joe în bune dispoziţii),
Nu pot băga în seamă a tale, eu, capriţii,
Ca să înec o vale şi un întreg norod,
Când tu poţi singură să te cobori la glod

De unde te-ai urcat
Pe deal, ce nu-ţi e dat”.
Sunt unii dintre oameni, carei cu sete vor
Ca bine să le fie pe lume numai lor;

Vânând pe orice chipuri măriri, averi şi nume,
Măcar să piară lumea.