Elefantul în domnie - de Alecu Donici

                        Cine-i tare şi mare,
                        Dar minte nu prea are,
                        Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.
                        Pe elefant l-au pus în codri la domnie,

                        Şi de pe neam ei toţi,
                        De la străbunii săi până la strănepoţi,
                        Au îndestulă minte;
                        Dar este rar acel preafericit părinte

                        Să-i iasă buni copiii toţi.
                        Şi elefantul meu, oricum era de mare,
                        A înţelegerii n-avea îndemânare,
                        Iar blând şi plin de bunătate

                        Era, cât nu se poate.
                        Şi iată că la domn au dat bietele oi
                        O jalobă, zicând că „lupii răi pe noi
                        De tot ne jecuiesc”.

                        – Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc!
                        Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta
                        Şi-aşa urla:
                        – Măria ta!

                        De noi nu te-ndura,
                        Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă
                        S-avem cu toţii blană.
                        Iar oile pârăsc, c-aşa sunt învăţate:

                        Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate.
                        – Atâta! domnul le răspunde,
                        Să ştiţi că strâmbătăţi la mine nu-ţi ascunde,
                        Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică,

                        Şi nici un păr mai mult, nimică.