Elefantul în domnie - de Alecu Donici

                        Cine-i tare şi mare,

                        Dar minte nu prea are,

                        Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.

                        Pe elefant l-au pus în codri la domnie,

                        Şi de pe neam ei toţi,

                        De la străbunii săi până la strănepoţi,

                        Au îndestulă minte;

                        Dar este rar acel preafericit părinte

                        Să-i iasă buni copiii toţi.

                        Şi elefantul meu, oricum era de mare,

                        A înţelegerii n-avea îndemânare,

                        Iar blând şi plin de bunătate

                        Era, cât nu se poate.

                        Şi iată că la domn au dat bietele oi

                        O jalobă, zicând că „lupii răi pe noi

                        De tot ne jecuiesc”.

                        – Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc!

                        Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta

                        Şi-aşa urla:

                        – Măria ta!

                        De noi nu te-ndura,

                        Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă

                        S-avem cu toţii blană.

                        Iar oile pârăsc, c-aşa sunt învăţate:

                        Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate.

                        – Atâta! domnul le răspunde,

                        Să ştiţi că strâmbătăţi la mine nu-ţi ascunde,

                        Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică,

                        Şi nici un păr mai mult, nimică.