Frunzele şi rădăcina - de Alecu Donici

7.0/10 - 152 de voturi
Frunzele şi rădăcina

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,

Răspândind în vale umbră răcoroasă,

Frunzele pe arbor vesel dănţuiau

Şi cu zefiraşii astfel se şopteau:

– Dulce e viaţa frunzelor, când ele,

De rouă lucinde, mândre, tinerele,

Lumea înverzesc

Şi o răcoresc.

Călătorul pacinic, obosit de cale,

Oricând se arată în a noastră vale,

Sub arbor el stă

Repaos de-şi dă.

Mândre fetişoare locul vin să prindă,

Vrând la umbra noastră hora să întindă;

Şi cel păstoraş

Le cântă de jale-n al său fluieraş.

Iar de primăvară, chiar privighetoarea,

Cântăreaţa văii, cea fermecătoare,

În desimea noastră mult s-a răsfăţat

Şi ne-a tot cântat.

Apoi când românul doina hăuleşte,

El pe frunză verde întâi o numeşte;

Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi

Şi ne dezmierdaţi.

– Dar spre neuitare,

Nu se cade oare

– Frunzelor le zise un glas din pământ –

Despre rădăcină vreun bun cuvânt?

– Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează

Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?

Frunzele pe arbor zise vâjâind,

De ciudă plesnind.

– Rădăcina face arborul să crească

Şi peste tot anul frunză să renască –

Le răspunse ea.

În alt chip fiinţă voi nici aţi avea.

Să ţineţi dar minte

Aceste cuvinte:

Viaţa vegetală,

Viaţa socială,

Totului atârnă

De la rădăcină.