O furnică
De soi mică,
Iar de inimă prea mare,
Adusese furnicarul într-o nespusă mirare,
Căci, precum al ei istoric lumea au încredinţat,
Ea purta grăunţe întregi de orzul cel mai măşcat.
Era înc-acea furnică
Şi la războaie voinică:
Unde viermişor vedea,
Se repezea şi-l prindea.
Chiar paingul cu atâtea săbii, coase, înarmat,
Al ei ac de biruinţă într-o vreme au cercat.
Dar furnica, ca şi omul, cu dorinţi nesăţioase,
De-a furnicarului slavă prea curând se dezgustase.
– La târg – zise ea odată –
Mă duc lumea să mă vadă
Şi oamenii să se miere
De vestita mea putere.
Şi aşa, prea îngâmfată,
Într-un mare car de fân ea s-au căţărat îndată;
Au ajuns la târg, dar ah! ce cumplită lovitură
Mândriei sale văzură.
Căci nici unul dintre oameni la furnică nu căta,
Când puterea să-şi arăte, ea minunt nu înceta
Şi, cu toată-a ei silinţă, beţişori de fân trăgea
Sau vreo muscă nătăraucă prinzând, iute împungea.
Dar în sfârşit obosită de zadarnice cercări,
Câinelui de lângă car, au zis: „Dragă, nu te mieri
De-a oamenilor prostie?
Vezi-i cum nici nu se uită, orbi sunt pentru fapte mari;
Fieşcare cu a sale: când la noi în furnicari
Toată furnica mă ştie.”
Sunt şi oameni ce visează
Că universul întreg de dânşii se minunează;
Dar în furnicarul său, ei numai cât figurează.