Gâştele - de Alecu Donici

                        Cu o prăjină mare,
                        Ţăranul gâşte de vânzare
                        Mâna la târg.
                        Şi drept să zic:

                        În cârdul gâştelor, spre buna îndemnare,
                        Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
                        (Dar unde de câştig sau pagubă s-atinge,
                        Nu numai gâştele, şi omenirea plânge.)

                        Eu nu vinovăţesc ţăranul nicidecum;
                        Iar gâştele altfel aceasta judeca
                        Şi, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,
                        Aşa striga:

                        – A! Ce necaz, ce osândire!
                        Asupra gâştelor ce crudă prigonire!
                        Priveşte, un ţăran cum bate joc cu noi;
                        De astă-noapte el ne mână denapoi.

                        Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
                        Că are datorie a ne arăta cinste;
                        Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit
                        Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit!

                        Romanii, mulţămiţi, au pus şi sărbătoare,
                        Pentru aşa a lor prea vrednică urmare.
                        – Şi voi tot cu aceasta vreţi
                        A lumii slavă să aveţi?

                        Au zis acel drumeţ.
                        – Strămoşii noştri…
                        – Ştiu,
                        Dar eu la vorba mea să viu:

                        Ce faptă vrednică voi aţi făcut în lume?
                        – Nimica, însă noi…
                        – Că numai de fripture voi
                        Sunteţi şi bune.

                        Lăsaţi dar pe strămoşi în pace:
                        Cu fapta e cinstit acel care o face.
                        Această fabulă a lămuri se poate,
                        Dar gâştele să nu se-ntarte.