Împărţeala - de Alecu Donici

                        Având tovărăşie

                        La o negustorie,

                        Câţiva prieteni pe viaţă

                        Au câştigat mulţime de bani gheaţă.

                        Şi adunându-se la casa lor obştească

                        S-au apucat folosul să-mpărţească.

                        (Dar sunt cam rare împărţele

                        Fără gâlceve sau smintele.)

                        Şi-ai mei prieteni buni, câştigul împărţind,

                        S-au întărtat la sfadă.

                        Când, iată! deodată,

                        Aud strigând:

                        – Săriţi! săriţi! foc! casa arde!

                        – Lăsaţi şi ne vom socoti pe urmă;

                        Dar trebuie să ştiţi că mie mi se cade

                        Din cea de faţă sumă

                        O mie încă şi mai bine,

                        Au zis dintre tovarăşi unul.

                        – Iar mie în tot bunul

                        Vro două mi se vine,

                        Le zise lor un alt.

                        – Aidem însă! – Ba staţi,

                        Şi dreaptă partea mea îmi daţi,

                        Strigară celalalt.

                        – Da pentru ce? Şi cum?

                        Sfădindu-se aşa, prietenii văd fum

                        Cu pălălaie-n casă,

                        Şi neputând să iasă,

                        Au ars ei toţi, cu bani, cu tot.

                        Aici a zice pot:

                        Că la un rău obştesc, când cere trebuinţa

                        Ca să-l întâmpinăm puind unit silinţa;

                        Adeseori pierim obşteşte,

                        Când fieştecare

                        Strigând cu gură mare,

                        La interesul său în parte aţinteşte.