Un fabulist al nostru ne-au povestit c-odată
Se rânduise-n ţară un lup nazâr pe oi,
Dar cum ocârmuise, el încă nu ne-arată;
Şi ce isprăvi făcuse, ne lasă-a ghici noi.
Aşadar cercetarăm
Şi ne încredinţarăm
Că turma-ncredinţată acestui nazâr mare,
Prădată, ovilită,
Călcată, spârcuită,
Dup-o osândă lungă abia avu scăpare.
Luat fiind în durăt, de-o laie de cotei,
C-urechile plioştite, cu coada între vine,
Nazârul lup cu fuga se duse-n ţări străine,
Abia scăpând de ei!
Acum iar de-odată un vuiet se stârneşte,
Că după atâta vreme bătrânul lup doreşte
Să vie iar în ţară, unde-i făgăduise
Cârlanii să-l aleagă nazâr împărătesc.
Se vede că Nazârul trecutul a uitat,
Nu ştie că coteii ce-atunci l-au alungat
Acum sunt dulăi
Şi nu i-ar şedea bine
La bătrâneţe tocmai, să paţă vro ruşine!