Lupul şi motanul - de Alecu Donici

Un lup odată au intrat,

De frică, nu de voie bună,

Scăpând viaţa, la un sat.

El se gonea din urmă

De către vânători cu puşte înarmaţi

Şi câini întărâtaţi;

Iar un aşa alai să nu dea Dumnezeu

Nici la vrăjmaşul meu.

În deznădăjduire,

Sărmanul lup căta oriunde mântuire

Şi, întâlnind pe un motan,

Prieten de mai an,

Îi zice: „Frăţioare!

Tu nu ştii undeva aici a mea scăpare?”

– Ba ştiu – răspunse el – aleargă la Trifan,

Că este foarte blând şi milostiv ţăran.

– Oh! nu pot, către dâns’ sunt tare vinovat,

Căci astă-iarnă lui viţica i-am mâncat.

– Apoi dă fuga la Arvinte,

El este un ţăran şi vrednic şi cuminte.

– Cu dânsul iarăşi sunt smintit,

Pentru c-adeseori lui oi am spârcuit.

– Aşadar ce să faci? La vornicul bătrân

Aleargă, că e bun şi primitor român.

– Nici la acesta n-am obraz,

Lui an cu nişte miei i-am fost făcut necaz.

– Apoi dar, cumătre, nu-i bine.

Şi ce nădejde ai aice pentru tine,

Când tu cu toţii eşti stricat

Şi numai singur vinovat:

Culege dar ce-ai semănat!