Pe când la greci au părăsit
Ciopliţii dumnezei,
Iar locurile lor, pe drept le-au împărţit
Norodul între ei:
Atunci şi muntele Parnas
La unul muritor moşie a rămas.
Stăpânul nou pe el îndat-au aşezat
Câţiva măgari la păşunat.
Măgarii au aflat,
De unde, până unde!
Că muzele odat’
Au locuit pe munte
Şi zic: „Se vede, dar,
Că noi aici suntem mânaţi nu în zadar.
Pesemne muzele de oameni s-au urât
Şi ei au hotărât:
Ca noi în locul lor cântări să iscodim.
Aideţi! voinicilor! cu toţii să răcnim.
Nu pierdeţi cumpătul, strigaţi cu îndrăzneală,
Iar cine n-are glas
Cum trebui la măgari, afar’ de pe Parnas!
Şi credeţi că, păzind această rânduială,
Noi slavă vom lua, mai mult răsunătoare,
Decât acele nouă vestite sorioare”.
Acest sfat măgăresc,
Măgarii cu un glas îl îmbunătăţesc.
Şi-odată toţi pornesc
Aşa strigare mare,
Încât stăpânul lor, pierzând toată răbdarea,
Au poruncit cu ură
Să-nchidă pe măgari, de pe Parnas, la şură.
Eu vreau s-aduc aminte:
Că locul nu dă minte.