Poetul şi bogatul - de Alecu Donici

Un sărăiman poet odat-au reclamat

Asupra unui om prostuţ, dar prea bogat;

Iar jaloba-i era în chipul următor:

– Tu, al Olimpului atotstăpănitor,

Şi preste zei mai mare zeu,

O, Joe preaslăvite!

Ascultă glasul meu,

Ia sama la a mea smerită rugăminte:

Cu ce ţi-am greşit eu,

De mă găsesc atât

De soartă prigonit,

Încât nu am nici casă,

Nici lingură, nici masă.

Şi singura-mi avere

E numai în părere;

Când dimpotrivă, văd, cu toată-a lui prostie,

Bogatul în trufie,

De-a lui închinători făţarnici ocolit

Şi pentru interes adesea măgulit,

În desfătare el se află tot voios,

Gras, gros şi sănătos;

Iar eu, ca vai de mine,

Sorb inspiraţie şi-o mistuiesc cu rime

Prin care, cum au zis un frate-n poezie,

Nu poţi scăpa măcar de-o mică datorie.

– Destul! Am înţeles,

Lui Joe au răspuns,

De jaloba-i pătruns.

Dar cum nu jedeci tu, că singur ţi-ai ales

Din bunurile lumii

Al slavei falnic nume,

Şi scrierile tale în veacuri viitoare

Vor fi nemuritoare;

Iar desfătarea lui e numai pe viaţă.

Şi când el ar avea o minte mai isteaţă,

Atuncea ar cunoaşte

Şi-ar plânge mai amar a sa nimicnicie;

Fiindcă cel ce naşte

Plăcuta poezie

E mult mai însemnat

Decât un nătărău bogat.