În adâncă liniştire,
La revărsatul de zor,
Presura, cu glas din fire
De abia răsunător,
Cânta plină de simţire
Către bunul ziditor!
Iară când măritul soare
Ca un mire mult dorit,
Bucurând toată suflarea
S-a ivit la răsărit
Şi când lumea salutare
Îi depunea prin cântare,
Atunci presura tăcea.
Însă o privighetoare
Ce mai de mult o ştia,
I-a şi făcut întrebare:
De ce tace?
– Nu cutez,
Zise presura-n durere,
Cu glasu-mi fără putere
Soarele să salutez.
Dar cu nespusă plăcere
Eu vă binecuvântez!
Aşa şi eu mă căinez
Că n-am talentul poeziei:
Să cânt unirea României.