Ştiuca şi motanul - de Alecu Donici

8.0/10 - 131 de voturi
Ştiuca şi motanul

Nu-i bine când pânzarul se-apucă de cusut,

Iar croitorul de ţesut.

Şi e desigur totdeauna

Că cine multe întreprinde

Nu scoate-n capăt nici pe una,

Ba încă râsul lumii adese îşi aprinde!

O ştiucă prea colţată, jaluză, de soi rău,

Văzând odinioară

Motanul de la moară

Cum şoarecii vânează… căzu la el mereu

Cu multă rugăminte, s-o ieie la vânat.

– Dar spune-mi: cunoşti oare

Tu astă vânătoare?

O întrebă motanul. – Nu-i lucru minunat

– Răspunse mândră ştiuca – de-a prinde şoricei,

Când prindem costrăşei!

– Prea bine; hai la treabă! Tu, dar, vei lua sama

Aproape de lăptoc,

Iar eu – zise motanul – mă duc să păzesc vama

Pe lângă poloboc.

Toţi şoarecii din moară

Aice au să-ţi vie; vânează şi-i omoară.

Noroc! Noroc!

Mergând la loc, motanul s-a apucat de treabă

Şi, foarte-n grabă,

Mulţime de şoricărit

El a vânat, a omorât.

Apoi şi la tovarăşa a mers, dar ce să vadă!

Mai, mai, murinda ştiucă, ciuntată, fără coadă,

Pe care şoarecii i-a ros,

Abia ruga, prin semne, s-o tragă pân’ la baltă.

Motanul, credincios,

A tras-o, dar îi zise: „Vecină! de-altă dată

Păzeşte-ţi rânduiala:

Nu te-apuca de ce nu poţi

În capete să scoţi

Şi nu-ţi mai vârî botul unde nu-ţi fierbe oala.”