Ţăranul şi calul - de Alecu Donici

8.0/10 - 160 de voturi
Ţăranul şi calul

Ţăranul semăna ovăs în primăvară,

Iar calul, ce l-au fost adus în cărucioară,

Privind la semănat,

Fierbea în gândul său aşa un rezultat:

– Mă mir, cum zic de om că este o fiinţă,

Aleasă prin a lui a minţii iscusinţă?

Eu nu văd la dâns’ minte

Măcar de un grăunte.

Şi oare poate fi mai mare nebunie

Decât să scurme el ogoare pe câmpie,

Şi apoi să presare ovăs sau altă pâine,

Când mult făcea mai bine

Ovăsul să-l dea mie

Ori murguşorului, iar pâinea la găine,

Sau până în sfârşit să ţie în păstrare?

Încai s-ar fi văzut a lui scumpete mare.

Iar ca să lepede pe dealuri şi pe văi,

E numai o dovadă

Că oamenii în faptă

Sunt foarte nătărăi!

Dar toamna-mbelşugată

Aduse multă roadă:

La una douăzeci ovăsul au sporit,

S-au strâns, s-au îmblăcit

Şi-acelaşi cal din el au ospătat tain,

Pe zi căuşul plin.

Nu e de lăudat

A dobitocului semeţul rezultat.

Dar, oare nu aşa? din oameni, îndrăzneţii

Cutează-a cerceta voinţa providenţii,

Făr-a putea străbate

A ei orânduieli şi căi nestrămutate.