Ţăranul au fost tras pe oaie-n judecată,
Cu reclamaţie de criminală faptă.
Iar vulpea, pe atunci fiind judecătoare,
Îndată au luat pricina-n cercetare
Şi, după formi, întâi chemări s-au rânduit
Atât pârâtei oi, cât şi jeluitor,
Trimise înadins prin vrednic slujitor,
Şi-adeverinţele la tact s-au priimit.
Iar la înfăţişare
Ţăranul au propus aceste următoare:
– Cutare lună, zi, cinstită judecată!
La mine doi claponi pieriră din poiată,
A căror penele şi puful au rămas,
Şi oaia singură cu păsările-au mas.
Dar oaia au răspuns
Că-asemene prepus,
De sine-i prihănit,
Căci toată noaptea ea atuncea au dormit;
Că oaia furtişag nu are din natură,
Precum vecinii câini vor spune lămurit,
Şi mai vârtos că ea nu pune carne-n gură.
Deci dar, s-au hotărât:
„Aşa precum pârâta nu au tăgăduit,
Că cu acei claponi au mas într-o ogradă,
Apoi e îndestul de sigură dovadă,
Că ea, puternică, pe slabi au biruit;
Şi prin urmare dar, nu cred că s-au răbdat
Să nu-i fi ospătat.
Pentru aceasta eu în cuget zic curat:
Ca păgubaşului pielcica să se deie,
Iar carnea-n tribunal depozit să se ieie.”