Umbra şi omul - de Alecu Donici

Un om nu prea cu minte
Să-şi prindă umbra vrea,
Dar când pornea nainte,
Şi ea mergând sporea.

Iar ea fugea mai tare
Şi ori cu ce o alunga,
Tot umbra nu se da.
Când ostenit de goană, el îndărăt se-ntoarse,

Atuncea ea din urmă cât cole îl luase.
Aşa-i acea nălucă, nătângă şi fatală
Ce pururea ne-nşală,
Sub nume de noroc,

Şi după care unii necontenit s-alungă
Dar nu pot să-l ajungă;
Iar alţii, stând pe loc,
De el se folosesc.

Şi fără nici un merit favoru-i dobândesc.