Umbra şi omul - de Alecu Donici

Un om nu prea cu minte

Să-şi prindă umbra vrea,

Dar când pornea nainte,

Şi ea mergând sporea.

Iar ea fugea mai tare

Şi ori cu ce o alunga,

Tot umbra nu se da.

Când ostenit de goană, el îndărăt se-ntoarse,

Atuncea ea din urmă cât cole îl luase.

Aşa-i acea nălucă, nătângă şi fatală

Ce pururea ne-nşală,

Sub nume de noroc,

Şi după care unii necontenit s-alungă

Dar nu pot să-l ajungă;

Iar alţii, stând pe loc,

De el se folosesc.

Şi fără nici un merit favoru-i dobândesc.