Ursul butnar - de Alecu Donici

Un urs văzând pe-un pădurar
De meserie cam butnar
Cum cercuri îndoieşte
Şi în avut sporeşte;

A socotit să-ncerce şi el ăst meşteşug.
La cercuri trebui strung
Şi alte cuviinţe,
Dar ursului ce-i pasă de practice ştiinţe:

El are lăbi, putere, el vrea neapărat;
Iar voia câte fapte pe lume n-a lucrat.
Acum răsună codrul! Tot ce-i nuia mai groasă,
Din rădăcină-i scoasă;

Trăsnesc, plesnesc copaci, în lăbi de urs mereu,
Dar lucrul mergea greu.
Văzând aşa ursachi la pădurar aleargă,
Încât sta gata omul asupra lui să meargă.

„Ascultă-mă, vecine! Ian nu te aţoşa, –
I-a zis degrabă ursul, căci vorba nu-i aşa.
Eu am venit cu pace şi-ţi fac o întrebare:
Tu-ndoi la cercuri bine, apoi de ce eu, care

Acum de două zile muncesc necontenit,
Mulţime de pădure în labă-mi se sfărmară,
Făcându-o ciurcele, să-ncarci tu mii de cară,
Şi nici un cerc n-am îndoit.

Spune-mi de este oare
Vreun secret ascuns?”
– Aşa: el stă-n aceea, – lui omul i-a răspuns, –
Ce tu n-ai din născare,

Şi-anume: în răbdare!