Vaporul şi calul - de Alecu Donici

7.0/10 - 137 de voturi
Vaporul şi calul

Locomotivul ca fiara muge,

Din sânu-i scoate de tartar fum,

Şi ca balaur şuierând fuge

Pe ferecatul cu şine drum.

O coadă lungă în urmă-i poartă:

Şir de vagoane cu călători;

Astfel vaporul fu de la soartă

Menit să poarte pe muritori.

– Ce naiba duce oare atâta greutate,

Şi cu o repegiune cât nu e de crezut?

Zicea, în spaimă, calul l-al său de hamuri frate,

Când trenul a văzut.

– Eu! – i-a răspuns vaporul, c-un şuier de mândrie.

– Tu, tu? întreabă calul; dar spune-ne ce eşti?

Şi-a noastră datorie,

Cum poţi să ţi-o însuşeşti?

Noi, caii, de când lumea, pe om l-am tot purtat.

Primblări de gust, vânaturi, călătorii, răzbeluri,

Amoruri, fapte grele şi alte multe feluri

De ale lui capricii, noi i-am îngemănat…

– Domnule cal, ascultă, –

Vaporul întrerupse, – să-ţi spun cât stau pe loc,

Căci, fără vorbă multă,

Tu eşti în toată vremea un vrednic dobitoc,

Şi eu sunt o putere ce când mă găsesc strânsă

Atunci mă întăresc;

Împrăştiată însă

Îndat’mă nimicesc.

Cunoaşte dar secretul ce am de predomnire:

Puterea prin unice.