Vulpea duioasă - de Alecu Donici

În timpul primăverii un tânăr vânător

Ucise-o păsăruică; şi prin a lui urmare

Făcu un rău mai mare,

Căci puii ei rămase sărmani în cuibuşor!

Abia ieşiţi din ouă, goli, cruzi, fără putere,

De-a foamei grea durere

Ei casc din pliscuşoare, cer milă piscuind;

Cer hrană ş-aripi calde, pe mumă rechemând;

Dar muma nu-i! Când, iată,

O prea cinstită vulpe pe-acolo se arată

Şi de sub cuib începe a predica aşa:

– Ce inimă-mpietrită nu s-a înduioşa

Văzând aste fiinţe atât de neferice!

Voi, păsări ce zburaţi

În preajmă-le pe-aice,

Cum nu vă înduraţi

Ca să le ajutaţi?

Tu, cuculeţ, vecine?

Tu schimbi acum la pene şi oare nu-i mai bine

Să le aduci pe toate în cuibul de orfani?

Tu, ciocârlie dragă, ce cânţi a ta plăcere

În leagănu-ţi de zefiri… au, doar, nu simţi durere

De ticăloasa stare acestor sărăimani?

O! tu, mierluşcă dulce, tu trebui să fii bună.

Zburând pe jos adună

Şi adă viermişori

La bieţii puişori.

Iar tu, privighetoare,

Ce cu a ta cântare

Ai fermecat o lume… adoarme-i şi pre ei

În melodii plăcute, în desfătări de zei.

Cu-aşa mijloace bune, cu-a voastră duioşime,

Voi veţi asigura

A lor viitorime,

Şi când ei vor zbura…

Atunci un vântişor

Făcu să aibă vulpea tiulei pe botişor!..

Acel ce-i bun în faptă, la vorbe nu sporeşte;

Tăcând el bine face! Iar cel ce te-asurzeşte

Că de orfani i-e milă, pândindu-i ne-ncetat,

Acela nu-i curat!

Şi oamenii, adese, în fapta generoasă

Sunt vulpea cea duioasă.