Vulturul şi paingul - de Alecu Donici

8.0/10 - 157 de voturi
Vulturul şi paingul

Prin nouri, vulturul, spre muntele Ceahlău

Întinse zborul său.

Pe cea mai naltă stâncă a lui, el se aşează

Şi lumea dedesubt privind, se desfătează.

Un şir de munţi măreţi, Moldova de o parte.

A ei câmpii, păduri, a ei frumoase sate!

Şi ape: Bistriţa, Moldova şi Siret,

Pe şesuri vesele, se văd curgând încet.

– Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume,

Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat;

Cu care mă ridic la înălţimea lumei,

Pe unde nimene a fi n-au cutezat!

Aceste vulturul rosteşte bucuros.

– Da’ ştii, prietene, că eşti lăudăros!

Paingul de pe muşchi atunce îi răspunde.

Dar uită-te de vezi: şi eu sunt oare unde?

Se uită vulturul şi vede, înadins,

Paingul lângă el, cum mreaja a întins.

– De unde te-ai luat?

Întreabă el mirat.

Şi cum te-ai târâit?

– Să-ţi spun adevărat,

Paingul au răspuns,

Pe coadă-ţi am venit,

Tu însuţi m-ai adus;

Cu-a mea putere, eu nici aş fi îndrăznit,

Iar de acum nu am de tine trebuinţă.

Aici, statornica să-mi fac vreau locuinţă!

El bine n-au sfârşit şi un vârtej de vânt,

Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pământ.

Cum socotiţi şi dumneavoastră;

Dar eu gândesc că-n lumea noastră,

Sunt mulţi asemene ca şi paingul meu,

Ce fără ostenele se trag în sus mereu,

De coada unui mare;

Şi cărora le pare

Că singuri vrednicesc şi că li s-au căzut;

Când spre căderea lor

Nu trebuie mai mult,

Decât un vântişor.